Poem de Marin IFRIM

Un popor asistat, o stare de urgență

Secunda și litera, scriu ca un dependent de spațiile libere dintre cuvinte.
E atâta gol în mintea mea încât aș putea reface pământul. Din vorbe!
Fiecare gol dintre vorbe are istoria sa secretă, inaccesibilă nimănui.
Una scriu, alta gândesc și alta fac, cum se zice. Sunt încărcat de neliniști
De frici metafizice, de energii cu epoleți înfipți în privirea mea goală.
Lumea e întoarsă pe dos. Pusă la zid. Până și cuvintele sunt pline cu
Acaemuri  literare cu lunetă. Suntem înconjurați de vorbe acoperite.
Mângâiați pe creștet precum găinile cărora li se retează capul din senin.
Unde sunt cuvintele patriei, cele care ne asigurau că putem citi și învăța
În liniște, aproape orice? Unde e fosta noastră țară exotică: cât de cât
Românie, cât de cât plină cu școli, cât de cât plină cu activiști
Cărora nu le era rușine de originea lor imperială: țărani, tractoriști
Muncitori etc. Am ajuns la cuvinte fără sens, goale de la o literă la alta.
Se minte urât. Mult mai urât ca pe vremuri. Se minte cu insistență și cu
Cinism. Se minte literar. Sunt puși boii înaintea căruței. Din cultura
Română au rămas niște coperte, niște oase, câteva melodii, un cimitir
În capul ministerului și multă puturoșenie. În țara asta nu se mai gândește
Nici pe valută.Totul e tern, levitează, așteaptă nimicul zilei de mâine.
Un popor asistat. O stare de urgență. Ceva numai bun pentru conducători.