Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Paratextul poetic în antumele eminesciene

Primit pentru publicare: 10 Ian. 2020
Autor: Prof. Ana-Maria ZĂLOAGĂ, Colegiul Tehnic „Miron Costin‟ Roman
Publicat: 10 Ian. 2020
© Ana-Maria Zăloagă, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Paratextul poetic în antumele eminesciene

Paratextualitatea presupune ancorarea într-o problematică deschisă şi complexă, cea a textului, ţesătură polifonică de semne, joc combinatoriu de unităţi purtătoare de sens şi simboluri culturale. Situarea în planul (auto)referenţial al limbajului poetic eminescian devine dificilă, având în vedere că exegeza a dezvoltat direcţii (exhaustive) ale interpretării operei care aproape că nu mai lasă loc altor nuanţări.

Înţeles ca „suprafaţă fenomenală a operei literare; întreţesere a cuvintelor încadrate în operă şi înlănţuite în aşa fel încât să impună un sens stabil şi pe cât posibil unic”[1], ca „aparat translingvistic care redistribuie ordinea limbii (…)”[2], textul literar devine un liant între Eu şi Lume, o comunicare expresivă, plurisemnificativă a individualităţii creatoare. Prin tot ceea ce conţine, prin semnele-seme, textul se oferă lectorului ca o promisiune şi o provocare, în egală măsură. Titlul textului literar este, de asemenea, o invitaţie deschisă la a decoda sau anticipa mesaje, iar în relaţie cu conţinutul textului poate dezvolta neaşteptate semnificaţii şi relaţii. Cheia semiotică a dezlegării titlului poetic variază în funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin criptic al acestuia, de construcţia sintetică sau analitică, de nivelul morfologic, stilistic, de punctuație sau chiar de remanenţele intuitive ale lectorului.

În general, titlul textului poetic are o valoare sugestivă, anticipativă, anunţând tema poeziei, ideea centrală, motivul central etc., introducând cititorul în atmosfera particulară a textului; prag stilistic, titlul deschide întreg universul interpretativ al poeziei care se naşte sub ochii cititorului, într-un efort co-participativ (Umberto Eco). Mai mult, titlul este cu grijă selectat pentru a induce starea oraculară, revelatorie, de graţie pe care o implică ars poetica. Selectarea de către poet a unor părţi de vorbire implică noi dezvoltări semantice, preferinţa pentru grupul nominal sau pentru construcţii adverbiale conotând preocupări şi înțelesuri variate. Valoarea stilistică a titlului este deseori ofertantă, titlurile poetice conţinând figuri de stil sau imagini artistice în acord cu imaginarul poetic configurat în versuri. Legătura titlului cu textul poetic se evidenţiază uneori prin reluarea titlului în poezie, integrală sau parţială, prin utilizarea altor cuvinte din câmpul semantic/ familia lexicală invocat/ă în titlu în restul textului.

După cum sublinia exegetul G. Genette, titlul este un element paratextual, un ansamblu de semne aşezate de autor intenţionat în jurul textului pentru a induce efecte de lectură. Generator de semnificaţii deosebite, titlul orientează de la bun început atenţia lectorului spre dimensiuni ale imaginarului poetic, spre emoţii şi stări sufleteşti încifrate în semnele lingvistice.

Prima vârstă a poeziei eminesciene oferă o incursiune impresionantă în conştiinţa şi în memoria simbolică a poetului, titlurile (antumelor lirice) fiind filtrări şi esenţializări ale vibraţiilor lăuntrice, porţi ale desluşirii poeziei dinspre exterior spre interior. Energia latentă a poeziei eminesciene doar transpare în titluri, pentru a se dezvălui, în toată splendoarea ei, vers cu vers, rând cu rând, citire cu… re-citire. Dacă „poezia eminesciană nu mai este creaţie cu ajutorul limbii, ci creaţie în lăuntrul limbii, prin recuperarea esenţei originare a acesteia”[3], atunci titlurile poeziilor eminesciene devin simboluri ale contemplativităţii poetice, poveri şi forme ale tensiunii Logosului, impulsuri ale dorului nemărginit, iluminări şi aspiraţii spre absolut.

O simplă trecere în revistă a unităţilor paratextuale din lirica eminesciană antumă propune lectorului inocent atât o experienţă cognitivă, cât şi una ontologică. Titlurile liricii antume se relevă ca elemente ordonatoare, de reorganizare a lumii şi de transgresare a spiritului spre absolut, devenind „semne poetice absolute.‟[4] Nucleul semantic al fiecărui titlu se amplifică odată cu parcurgerea versurilor ori se dispersează în metafore şi simboluri ale Oceanelor gândirii, ale muzicii sferelor, ale codrului şi ale izvorului, deseori.

Considerând lirica antumă eminesciană în accepţia generalizată, de la textul prim La mormântul lui Aron Pumnul până la Kamadeva, analiza paratextualităţii acestei perioade implică situarea în arhtectonica lirică şi pătrunderea manifestărilor fiinţei poetice prin limbaj. Acţiune deloc comodă, asociată unui traseu invers al gândirii, de la formă la esenţă, îngreunată uneori de formele gramaticalizate date de editori, parcurgerea acestor titluri subliniază preferinţa poetului pentru anumite teme şi motive literare, dar şi sursele de inspiraţie ori înrâuririle filozofice străine. Fără să ne propunem o poetică sau o analiză gramaticală a paratextualității din lirica antumă a lui Mihai Eminescu, nu putem să nu remarcăm bogăția de indicii dn titluri care ar permite o înțelegere mai ușoară a creației marelui romantic.

Titlul odei funebre publicate în Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi, din ianuarie 1866, are puternice accente biografice, ştiută fiind legătura dintre Eminescu şi preaiubitul profesor de limba română Aron Pumnul. Utilizarea substantivului comun în titlu („mormântul‟) înlesneşte fixarea expectanţelor cititorului în biografia poetului (momentul trecerii în nefiinţă a profesorului) şi permite anticiparea unui motiv întâlnit în poezia şi proza eminesciană, motiv de factură romantică, dar şi a temei morţii. În acest sens, alte dezvoltări pot fi recunoscute în titluri ale unor creaţii lirice precum Mortua est, Memento mori, Nu voi mormânt bogat, Iar când voi fi pământ, O arfă pe-un mormânt.

Elegia La mormântul lui Aron Pumnul se deschide cu generozitate interpretării semantice încă de la primul lexem din unitatea paratextuală. Prepoziţia simplă „la‟ conotează, pe lângă distanţa dintre eul locutor şi lector, un anume cronotop. Dimensiunea onomastică și toponimică indicată substantival („mormântul lui Aron Pumnul‟) este secondată de o îngemănare plăsmuitoare a timpului. Eul poetic se plasează într-un timp-spaţiu suspendat, între pământ şi cer, material şi imaterial, între fulguraţiile timpului curgător şi pătrunderea în nemărginire pentru a plânge personalitatea dascălului său. Totodată, dincolo de tonul patetic, de suferinţa sinceră şi inocentă a fiinţei, dincolo de virtuozitatea tehnică a poetului, se deduce predilecţia spre interiorizare, spre meditaţia pe marginea motivului fugit irreparabile tempus. Cu fine nuanţări, fugit irreparabile tempus este o constantă în lirica antumă eminesciană, surprinsă prin titlurile alese de poet, cum ar fi: Glossă, Trecut-au anii, Zadarnic şterge vremea, O stingă-se a vieţii….

Timpul devine o supratemă a liricii eminesciene, fiind concentrat într-o varietate de imagini şi proiecţii. Atomic, cosmic, biologic, efemer, etern, infinit, linear, circular, ritmic, ireversibil, timpul se află în centrul metamorfozelor şi frământărilor eului poetic romantic. Adesea sugerată prin adverbe şi substantive, coordonata tematică a timpului este prefigurată din titluri, în lirica antumă: Pe gânduri ziua, E ceasul cel de taină, Să fie sara-n asfinţit, Când amintirile, Din noaptea, Sara pe deal. În mod evident, aplecarea asupra marelui mister al timpului implică atingerea cu alte teme mari ale liricii eminesciene şi este sugerată în titluri şi prin alte părți de vorbire. Se observă asocierea cu tema geniului, cel care stăpâneşte timpul (Luceafărul, Scrisoarea I), cu cosmogeneza şi sociogeneza (Rugăciunea unui dac, Memento mori, Scrisoarea I), cu motivul ubi sunt, prin variantele vanitas vanitatum vanitas şi fortuna labilis (Revedere, O, rămâi), cu motivul ruinelor (Memento mori), cu tema istoriei (Scrisoarea III, Rugăciunea unui dac, Epigonii).

Semnificativă poate deveni pentru tema timpului și preferința pentru anumite timpuri și moduri verbale în titlurile alese de poet. Astfel, melancolia poetică, regretul individualității creatoare apăsate de timpul heraclitean și de neîmplinire pot fi trădate de folosirea imperfectului sau a gerunziului, în titluri ca: Stam în fereastra susă, Fiind băiet păduri cutreieram, Gândind la tine, Copii eram noi amândoi, Și era ploaie cu senin, Iubind în taină, ori de utilizarea prezentului, în embleme poetice precum: Se bate miezul nopții, Departe sunt de tine, Auzi prin frunzi uscate, Nu mă înțelegi.

De asemenea, se observă în multe titluri amintita îngemănare a timp-spațiului ce reliefează cadrul romantic al antumelor. Dubla dimensiune a imaginarului poetic eminescian este explicit formulată în titluri sau doar sugerată: Sara pe deal, Luna iese dintre codri, Stelele-n cer, Zboară-al nopții negru flutur, Să fie sara-n asfințit, Povestea codrului, Povestea teiului etc. În plus, se evidențiază, în cazurile amintite, valoarea descriptivă, peisagistă a titlurilor, care promit contururi romantice spectaculoase, cadre nocturne, plasate sub semnul tutelar al astrelor și al iubirii.

O privire asupra structurii elementelor paratextuale din lirica antumă ar constata predilecția pentru construcțiile analitice. Cele mai multe dintre titluri au deschideri semantice largi, în consonanță cu temele și ideile poetice concentrate strofic, fapt posibil prin selectarea unor construcții dezvoltate drept titluri ale textelor poetice. Fie cu implicații ale temei naturii (La mijloc de codru, Somnoroase păsărele, Peste vârfuri, În fereasta despre mare), ale temei iubirii (De câte ori, iubito, Iubind în taină, Pe lângă plopii fără soț, Dacă iubești fără să speri), fie cu accente lirice subiective, marcate explicit, prin forme lexico-gramaticale (Mai am un singur dor, Te duci, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Eu nu cred nici în Iehova, E trist ca nimeni să te știe), titlurile antumelor lirice eminesciene comunică și se comunică, dezvăluind teme, motive, coordonate confesive, trăiri puternice. Evident, unele titluri indică destinatarul liric ales de creator, așa cum se remarcă în Criticilor mei, Junii corupți, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie.

Titlurile sintetice sunt mai puține, dar şi acestea se constituie ca unități ale identității geniului romantic, generatoare de conotații multiple. Unele unități paratextuale indică, ab initio, specia (Odă, Glossă) sau caracterul de text programatic (Iambul). Spre exemplu, titlul Iambul concentrează, într-o formă simplă, dar sugestivă, preocuparea poetului pentru definirea procesului creator, dar și plasarea ascendentă a eului, tendinţa spre absolut, situarea creatorului în raport cu idealul. Alte titluri surprind oniricul, evadarea din real (Vis, Luceafărul), încifrează plasarea eului creator într-o descendență culturală (Cărțile) sau într-o inedită relație de continuitate-ruptură cu urmașii (Epigonii). Uneori, titlurile sunt în relație de divergență cu textele, ambiguizează voit sensurile, un exemplu fiind Scrisorile care par a indica genul epistolar, dar, în fapt, transpun meditații, proiecții testamentare.

Inedite sunt și antinomiile preferate în unele titluri, structurile substantivale trimițând adesea la categorii opuse: Împărat și proletar, Icoană și privaz, Venere și Madonă, Odin și Poetul, Înger și demon. Aceste construcții ilustrează antiteza ca instrument propriu liricii romantice, dar și interesul pentru extreme, pentru esențe, oricât de diferite ar fi acestea.

Creația lirică publicată în Convorbiri literare pe 1 iulie 1887, Kamadeva, se oferă, tot în cheie sintetică, drept incursiune în mitologie, în zonele oculte. Deși e considerată o variantă non-europeană a poeziei Pajul Cupidon…, zeitatea hindusă a iubirii apărea în manuscrisele eminesciene încă din perioada studiilor la Berlin, ceea ce înseamnă că a suscitat destul timp interesul poetului. Substantivul propriu are conotații exotice, sonorități melodice aparte, fiind un prag textual, un portal spre India din adâncuri, de demult, spre un timp-spațiu al începuturilor. Adâncirea în mit, în poveste fără seamăn și în folclor este preferată, e drept, și în unele titluri analitice, Povestea codrului, Povestea teiului, Crăiasa din povești.

Titluri sau versuri din lirica antumă, cuvintele eminesciene se sustrag stării lor naturale pentru a „transpune starea lor de grație‟, așa cum remarca Lucian Blaga. Cititorului obișnuit de poezie îi rămâne să pătrundă substanța poetică, să parcurgă și să descopere sensurile pe axa titlu-text, căci cele mai multe unități paratextuale par să constituie nucleul, seva pentru corpusul poetic respectiv. Din titluri par să curgă versurile, să fie țesut textul care converge către punctul inițial, într-o simbioză perfectă. În acest sens, critica vorbește despre titlurile de referință (Cornel Munteanu), care „pregătesc și ordonează contextul poetic‟[5], așa cum sunt: De-aș avea, Noaptea, S-a dus amorul, Lacul. Același autor (Cornel Munteanu) indică și construcția „titlurilor-îndemn‟ (Dormi, Lasă-ți lumea).

Firește, aceste modeste observații pe marginea titlurilor alese de poet nu urmăresc decriptarea lirismului vizionar eminescian, ci propun o întoarcere spre creația poetului născut în 1850, o invitație la recitirea operei lirice antume, în întregul ei. Se impune o nouă lectură, pe verticală, dar și pe orizontală, o înțelegere a titlului în relație cu textul, dar și în afara acestei relații. Lirica antumă eminesciană provoacă și acum, după atâtea biblioteci scrise și după atâta vreme, oferind încă sensuri ascunse, care se activează odată cu participarea lectorului la „poetica (re)lecturii”, în accepția lui Matei Călinescu.

Bibliografie
1.Barthes, Roland, Texte (Théorie du), Enciclopedia Universalis, vol. 15, 1968a, trad. de Adriana Babeţi în Secolul XX, nr. 8-9-10/1981.
2.Cifor, Lucia, 2005, „Cuvînt”, în Dumitru Irimia (coord.), 2005.
3.Eminescu, Mihai, Poezii, Minerva, București, 1986.
4.Irimia, Dumitru, (coord.), 2005, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, vol. I, Arte, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005.
5.Munteanu, Cornel Eminescu. Polimorfismul operei, Uniwersytetu Jagiellonskiego, Krakow, 2012.
6.Munteanu (Comanac), Silvia, Arhetipul cuvântului în antumele eminesciene, în Studii eminesciene, Iași, 2011.
7.Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1979.

Note
[1] Barthes, Roland, Texte (Théorie du), Enciclopedia Universalis, vol. 15, 1968a, trad. de Adriana Babeţi în Secolul XX, nr. 8-9-10/ 1981, p. 174.
[2] Kristeva Julia, apud. Barthes, Roland, op. cit., p.177.
[3] Irimia, Dumitru (coord.), Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, vol. I, Arte, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p. 6.
[4] Cifor, Lucia, „Cuvânt”, în Dumitru Irimia (coord.), 2005, p. 97.
[5] Munteanu, Cornel, Eminescu. Polimorfismul operei, Uniwersytetu Jagiellonskiego, Krakow, 2012, p. 114.