Lucia Olaru Nenati – un destin literar
sub semnul lui Eminescu
Un interviu realizat de Victor IOSIF

Victor Iosif: Doamna Lucia Olaru Nenati, aveţi o carte de vizită impresionantă: doctor în filologie, autoare a 25 de cărţi de poezie, proză, eseu, cercetare literară, literatură pentru copii, eminescologie, albume muzicale – majoritatea distinse cu premii şi a mii de articole, în calitate de jurnalist. Despre traseul profesional aş prefera să vorbim pe îndelete. Mai amintesc doar că sunteţi membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor din România, prezentă în peste 30 de antologii şi volume colective, în dicţionare şi istorii literare de la noi şi din străinătate.
Lucia Olaru Nenati: Răspunsul poate fi mai bine înţeles dacă amintesc că m-am născut în Rădăuţi, unde au locuit părinţii mei. Numele mamei –Ruşindelar- este binecunoscut în oraş dar ocupă şi multe alei în cimitir, iar tatăl meu – Traian Nenati- se trage dintr-o familie de refugiaţi din Cernăuţi.

Cred, aşadar, că interesul acesta, în sens generic, pentru spiritualitate, vine probabil mai întîi pe linia eredităţii, din acel spaţiu cultural remarcabil care s-a manifestat în Cernăuţi şi, în general, în Bucovina. Pentru că eu, mai târziu, citind şi studiind astfel de lucruri, am aflat cu o mare uimire ce dinamism şi ce emulaţie-pe care nici măcar nu o imaginăm astăzi – a existat în Cernăuţiul românesc de altădată, când acest oraş s-a deschis ca o fereastră către restul lumii. După ce, prin vitregia istoriei, centrul cultural al Bucovinei a rămas în afara ţării, s-a creat un fel de frustrare teribilă a tuturor celor care au trăit acolo şi au fost siliţi să se înstrăineze de locurile de baştină. Această aură spirituală ne-a marcat în continuare pe mulţi dintre noi şi pe mine însămi în mod special, încât mă întorc mereu cu gândul către acea lume fascinantă care nu mai este.

V.I.: Ce a însemnat calitatea de muzeograf la Ipoteşti în cariera profesională şi ce implicaţii a avut în destinul literar al Luciei Olaru Nenati?
L.O.N: Am ajuns la muzeul din Ipoteşti datorită destinului. La Facultatea de Filologie de la Iaşi am fost în ultima serie cu 5 ani şi prima cu 3 specializări: română, engleză şi latină. Am avut profesori renumiţi, dintre care amintesc pe Constantin Ciopraga, pe regretatul eminescolog Mihai Drăgan, pe Ion Constantinescu, dar şi pe bucovineanul Ştefan Cuciurean la limba latină, fost profesor la Cernăuţi.

După licenţă, făcînd parte din eşalonul şefilor de promoţie şi fiindcă deja publicasem, aş fi putut să merg la Bucureşti, având o ofertă la redacţia proaspăt înfiinţatei edituri Eminescu, dar cunoscîndu-l şi pe Marin Preda despre care îmi scrisesem lucrarea de licenţă. La posibilitatea de a contura o linie de destin bucureştean contribuia şi atât de râvnitul buletin de Bucureşti, pe care soţul meu îl obţinuse deja, fiind luat în spaţiu de o rudă apropiată. Eu, însă, am renunţat la toate în momentul în care la repartiţie mi s-a ivit un post la muzeul memorial “Mihai Eminescu” din Ipoteşti – Botoşani.

În 1972, primeam ca muzeograf un salariu mai mic decât al femeii de serviciu pentru ca ea avea vechime. Programul era extrem de obositor căci plecam zilnic din Botoşani cu autobuzul la 8 dimineaţa ca să ajung la 9 şi mă întorceam la 6 seara; nu aveam liber decât luni şi atunci duceam mături şi becuri de la Comitetul de Cultură; telefonul – cu manivelă – nu se afla în muzeu, ci peste gard, la miliţie, ca şi maşina de scris. Casa fiind podită doar cu un rând de scânduri, iarna simţeai viscolul şi frigul; cât despre mâncare, nu prea putea fi vorba acolo.

Dar aceste condiţii vitrege eu nu le-am simţit, pentru că eram ca într-o transă. Vreau să spun că, poate, altcineva care ar fi trăit astfel nişte ani, ar putea să zică “Doamne, nici nu vreau să-mi aduc aminte”. Ei bine, nu, pentru mine acesta a fost timpul în care m-am simțit cea mai fericită. Acuma, după atâţia ani, îmi dau seama că acesta a fost Paradisul meu pierdut. Eram numai eu singură acolo, aproape de Eminescu. Asta pentru că, deşi se făcuseră eforturi în repetate rânduri de a aduce pe cineva la muzeu, nu s-a oferit nimeni. Când am sosit prima dată la muzeu, am găsit acolo o învăţătoare căreia i se promisese un post în oraş pentru ca să stea câteva ore de serviciu la muzeu. Ea mi-a pus în mână un cotor de bilete din care erau rupte vreo 30 şi contravaloarea acestora: “Poftiţi banii şi biletele……eu mă duc puţin până undeva şi ma întorc imediat să vă arăt ce-aveţi de făcut.” Nici până astăzi nu s-a mai întors.

Mi-a trebuit un timp pentru a afla rosturile meseriei de muzeograf. Am avut norocul că atunci începuse un program de redresare a muzeelor memorial literare. Tocmai se realizase Muzeul Junimii de la Iaşi de către oameni de suflet şi de inițiativă, precum Ion Arhip, Dumitru Văcariu, Liviu Rusu cu care am intrat în legătură profesională interesându-mă despre tot ce putea să-mi fie de folos la Ipoteşti. Am cunoscut apoi la Bucureşti la nişte perfecţionări, adevărate somități în domeniu – pe directorul Muzeului Literaturii, cercetătorul şi editorul eminescian Al.Oprea, pe muzeograful lui Nicolae Bălcescu, Horia Nistorescu Bălceşti, (care a devenit ulterior membru şi istoric al Masoneriei române); pe Octavian Onea, muzeograful lui Haşdeu şi alţii. Am pătruns astfel într-un climat extraordinar, de efervescenţă şi pasiune pentru misiunea muzeografică, încât am înţeles că menirea noastră a celor ce fusesem aleşi să îndeplinim această misiune era să punem în valoare şi să relevăm ceea ce merită să fie cunoscut de către toţi oamenii despre personalitatea de care destinul ne-a apropiat. Am încercat, aşadar, să fac acest lucru pentru Eminescu.

În primul rând, ca să ajung la la anumite concluzii a trebui să studiez mult, am citit tot ce se putea citi, am văzut alte muzee din ţară (fiindcă în străinătate nu era voie), am bântuit arhive şi biblioteci, în primul rând Biblioteca Academiei unde, deşi călătoream noaptea cu trenul de la Botoşani, devenisem un « client » asiduu. Totodată, am intrat în contact cu zeci, sute de oameni, din zonă sau din ţară, pe care i-am întrebat din aproape în aproape, investigând, ca într-un altfel de detectivistică, spre a afla informaţii şi ca să găsesc obiecte, lucruri, documente pentru muzeu. Atunci nu se aflau acolo decât nişte fotografii expuse pe panouri de lemn pe pereţi, o linguriţă a mamei poetului (care după aceea a fost furată şi a trebuit să găsesc alta din acelaşi set) şi, într-o cameră cu nişte ţoale pe jos, trona o statuie mare de ghips înfăţişându-l pe Eminescu aşezat pe un scaun, ce semăna cu statuia de sorginte rusească de pe vremuri, intitulată « Makarenko povestind copiilor ». Aşa era muzeul lui Eminescu de la Ipoteşti atunci când am ajuns eu acolo. Vă daţi seama că a trebuit să iau totul de la capăt.

Aşa am făcut şi unele descoperiri, pornind de la o fotografie a casei originale realizată înainte de a fi demolată în 1924, şi pe care mi-a oferit-o chiar fotograful Gheorghe Spătaru din Câmpulung cu care am purtat, ca şi cu atâţia alţii, o intensă corespondenţă. Am constatat astfel că între colţul clădirii şi salcâmul martor al copilăriei poetului, în momentul despre care vorbesc, deci după anul 1972, distanţa era alta decât în fotografia originală. Casa fusese dărâmată în 1924 și a fost reconstruită în 1935 în urma unor mari mişcări intelectuale, la care contribuise şi Nicolae Iorga. Pornind de la acest indiciu dar adăugînd şi altele, mi-am dat seama că la reconstruire a fost greşită amplasarea şi orientarea dar şi compartimentarea, încât nu mai era casa aceea, ci una neconformă cu originalul si deci care nu putea să îndeplinească rolul de casă memorială.

Făcând aceste demonstraţii, am obţinut cu destule eforturi, dreptul de a începe săpături arheologice în jurul clădirii, la care au fost antrenaţi colegii de la Muzeul de Istorie în frunte cu directorul de atunci, Paul Şadurschi, un om de calitate şi un arheolog valoros. S-a lucrat profesionist şi am găsit exact temeliile casei vechi al cărei colţ ieşea într-un unghi vizibil de sub construcţia actuală. Am săpat mai departe şi în curte, unde un cercetător al locului, – I.D. Marian – , unul dintre cei mulţi pe care i-am întrebat, ne-a arătat că acolo ar fi fost atenansa, adică o clădire anexă a casei unde, cică, dormeau băieţii familiei. Nu am găsit alte temelii acolo, dar am descoperit ceva mult mai deosebit, şi anume, o vatră traco-dacică pe care se aflau nişte fragmente de ceramică. Acestea au fost reconstituite la muzeul de arheologie şi din ele s-au ivit o căţuie şi o amforă superbă, despre care a scris şi “Flacăra” lui Adrian Păunescu în chip senzaţional, iar poetul George Tomozei a scris şi o carte. Ştim despre Eminescu că era susţinătorul dacismului în cultura noastră; iată că el a dormit, în copilărie, fără să ştie, pe locul unor asemenea vestigii, încât putem vorbi despre nişte semnificaţii absolut tulburătoare. După decenii, am prezentat şi dezvoltat subiectul la congresele de dacologie de la Bucureşti, stârnind astfel un mare interes.

In timp ce s-a reconstruit casa, am adunat zeci de obiecte de mobilier, precum dulapurile de zestre ale surorii poetului, Aglaia, care au ajuns la Câmpulung de la familia ei din Cernăuţi; un crivat de metal, un scrin (în care am pus rufărie cu busuioc şi levănţică spre a reconstitui până şi mirosul de atunci !), o « credenţă », lada de zestre, mese, scaune şi fotolii, precum şi alte obiecte de epocă, din zonă şi de la familii cu stare socială asemănătoare; apoi sfeşnice, ceainice, lighean şi ibric din porţelan pictat, scoarţe în culori vegetale, printre care şi o scoarţă ţesută în casă în timpul Unirii cu motivul tricolorului, căminarul fiind un fervent unionist. Am căutat în sipetele unor bătrâne şi am văzut cum arătau perdelele epocii şi am dat de comandă unele asemănătoare precum am dat la refăcut şi galeriile de lemn de care atârnau. Din săpături au ieşit la iveală şi fragmente de sobe de teracotă care au fost apoi luate ca model pentru sobele comandate la atelierul de ceramică din Mihăileni şi care există şi astăzi în casa memorială. Am adunat apoi multe documente originale, unele ale tatălui, ale fratelui Matei, ale surorii Aglaia – cu reţete de borş leşesc – dar şi scrisori ale Veronicăi precum şi a lui Eminescu însuşi ; până şi trusa de machiaj a poetului din peregrinările lui teatrale. Cu aceste lucruri fascinante s-a rostuit casa părintească a Căminarului Eminovici unde a copilărit copilul minune al culturii noastre, Mihai.

A fost organizată şi o dezbatere deschisă forumului cultural public şi au venit la muzeu cercetători, cunoscători şi personalităţi din toată ţara, care, văzând ce am realizat până atunci, au fost de părere că aceasta este calea de urmat în evoluţia viitoare a muzeului. Am realizat în acei ani, de fapt, un întreg proiect cultural avant la lettre, bine argumentat, pe tema dezvoltării viitoare a aşezământului de la Ipoteşti susţinându-mi astfel – cu nota maximă – atestatul de muzeograf în faţa comisiei de specialitate de la Bucureşti. Din el am publicat fragmente în Revista Muzeelor şi în alte publicaţii şi am susţinut numeroase comunicări la întruniri specifice. Din lucrarea mea şi din pledoariile mele, susţinute pe toate căile posibile, se desprindea ideea înfiinţării la Ipoteşti a unui aşezământ naţional din seria celor de la Weimar, Stradford upon Avon, Iasnaia Poliana sau Florenţa, dedicate titanilor culturii europene, în care să se regăsească atât elementele de biografie eminesciană, cât şi cele ce ţin de actualitatea şi universalitatea lui. Aceasta presupunea un Complex Muzeal care să dispună de un spaţiu de expunere a obiectelor legate de personalitatea şi creaţia lui Eminescu, manuscrisele, cărţile, traducerile, dar şi de un spaţiu de cercetare pentru a ilustra activitatea, creaţia lui, – o bibliotecă exhaustivă, un spaţiu pentru manifestări publice, redacţie de editare a unor publicaţii, spaţii de cazare, aşadar un adevărat centru de studii. Pornind de la acest proiect al meu, autorităţile vremii (respectiv preşedintele Culturii, Gheorghe Jauca şi secretarul de partid Lazăr Băciucu) au început construcţia unei noi clădiri destinate acestui scop şi care apoi a devenit, după multe modificări şi cu contribuţii ale altor persoane, Memorialul Eminescu de azi.

Desigur că ulterior s-a uitat ceea ce a pornit de la mine şi alţii şi-au asumat meritele, după obiceiul pământului. Iar eu am fost mutată de acolo fără voie şi numită la conducerea Teatrului de păpuşi din Botoşani şi apoi ca directoare a Teatrului dramatic « Mihai Eminescu » unde n-am fost nici acolo departe de personalitatea lui, încât pot spune că, de fapt, toată viaţa am rămas în legătură cu Eminescu şi mereu mi se pare că abia încep să-l cunosc mai bine, lucrând în domeniile unde a activat şi el.

V.I. : În Rădăuţi am suferit dintotdeauna de lipsa unui teatru, ca şi în Suceava, de altfel, iar Botoşaniul are în această privinţă o tradiţie prestigioasă. Cum a fost perioada cât aţi condus teatrul din Botoşani?
L.O.N.: Am fost aproape 15 ani directoare de teatre, întâi la Teatrul de păpuşi “Vasilache”, pe urmă la Teatrul “Mihai Eminescu”, dacă faptul poate fi o compensație la această frustrare a Rădăuţiului şi a Bucovinei. Am procedat acolo, la fel ca la Ipoteşti: m-am uitat în jur ce este şi ce trebuie să fie şi am încercat să fac acest drum către ce era de dorit să se-ntâmple. Si aici sunt enorm de multe de povestit. Am iniţiat, de pildă, la Teatrul de păpuşi, Gala recitalurilor păpuşăreşti care s-a instituţionalizat în timp prin ediţii succesive, la care au participat apoi trupe din toată lumea şi a devenit un festival important. În cadrul « Centenarului Eminescu” am pus în scenă la teatrul dramatic fragmentele teatrale ale poetului, ceea ce a constituit un gest inedit, caci teatrul eminescian nu s-a mai jucat la nici un alt teatru. Am organizat atunci un prim colocviu de dramaturgie eminesciană ţinînd cont că puţini s-au aplecat asupra acestui subiect. Am căutat în acei ani să prezentăm un repertoriu echilibrat, dar şi interesant şi valoros, în condiţiile de atunci de mare încordare impuse de autofinanţare, când unele teatre aproape că s-au desfiinţat. Aveam stagiune permanentă la Bucureşti cu spectacole de mare succes. Dan Puric era pe atunci stagiar la Botoşani şi acolo, sub direcția mea a făcut primul său recital de pantonimă care a devenit apoi celebru în toată lumea. L-am sprijinit fără rezerve, în ciuda unor adversităţi conjuncturale, fiindcă mi-am dat seama de talentul său cu totul deosebit şi astăzi el este un nume de referinţă în teatrul şi în cultura românească. Şi cred că nu ar trebui uitat nici acea manifestare de anvergură istorică, aducerea pentru prima dată pe o scenă românească a unei echipe de artişti basarabeni printre care şi soţii Ion şi Doina Aldea Teodorovici însoţindu-l pe Grigore Vieru în spectacolul «Grigore Vieru – Rădăcini de foc » cu care am făcut un turneu de uriaş succes în toată zona Moldovei interioare şi, dacă vă amintiţi, am venit şi la Rădăuţi. Ca şi muzeul, şi teatrul a însemnat o mare pasiune pentru mine.

V.I. : Dumneavoastră sunteţi preşedinta filialei din Botoşani a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, cu o contribuţie notabilă în activitatea culturală. Au trecut douăzeci de ani de când această societate s-a dedicat unor principii consacrate de propria istorie, prilej de a ne aminti începuturile şi a anticipa construcţia viitoare.
În ce împrejurări v-aţi alăturat idealurilor pentru care au lucrat atâtea personalităţi bucovinene?
L.O.N. : În ce mă priveşte, aniversarea Societăţii pentru cultură are o conotaţie specială, pentru că se leagă de nişte clipe memorabile, cu mult înainte de reînfiinţarea oficială din iunie 1990 de la Gălăneşti.

Eram la Ipoteşti în 1973 când am primit o solicitare din partea forului academic de la Bucureşti să prezint o comunicare despre societăţi culturale care au prefigurat înfiinţarea Academiei Române. La vremea respectivă, despre astfel de lucruri nu se pomenea, mai ales fiind vorba de Bucovina. Având deja un exerciţiu riguros în cercetarea de arhivă am redactat, practic, o micro-monografie a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, cum suna denumirea ei originală. Am trimis-o la Bucureşti şi am primit răspunsul că sunt invitată la sesiunea de comunicări la o dată anumită. Am susţinut comunicarea în aula Academiei Române, chiar în plen, şi am avut un succes care m-a emoţionat şi m-a tulburat profund. M-au aplaudat atunci îndelung academicienii, cu lacrimi în ochi şi nu-mi dădeam seama de ce. După aceea am înţeles că în acel timp de tăcere forţată din anii comunismului acela fusese un semn de recunoaştere a tinereţii necenzurate, fiindcă, iată, venea o fată blondă, subţirică şi candidă, care spunea lucrurilor pe nume când nimeni n-avea curajul s-o facă, la fel ca în povestea cu copilul şi hainele cele noi ale împăratului.

M-au sărutat, m-au îmbrăţişat academicieni, printre care şi vicepreşedintele lor de atunci, Ştefan Milcu, şi mi-au dat ca premiu toate publicaţiile Academiei de la începuturi şi până în 1946, vreo 700 de volume. Le-am dus, bineînţeles, la Ipoteşti de unde nu credeam că voi pleca vreodată, fără să păstrez măcar una ca amimtire. Din păcate, astăzi nu prea mai sunt nici acestea la locul lor. Aşa că, pentru mine momentul simbolic s-a întâmplat atunci, când eu am schiţat primul gest de a reimpune public după 1944, această societate.

Şi, în 1990, imediat ce s-au rupt zăgazurile, fiind deja în legătură cu profesorul Vasile Precop, cu domnul academician Dimitrie Vatamaniuc, cu mulţi alţii, am făcut parte chiar de la început din colectivul Societăţii care s-a înfiinţat aici şi apoi am constituit filiala din Botoşani.

Când s-a mers prima dată la Cernăuţi cu Societatea, eu am venit cu o echipă de oameni de la Botoşani, în două autocare. Îmi amintesc că am defilat atunci cu steaguri tricolore şi prezenţa noastră pe străzile Cernăuţilor a fost, pentru locuitorii oraşului, un eveniment surprinzător, iar noi ne-am simţit români în adevăratul înţeles al cuvântului. De altfel, atunci, la Cernăuţi am avut prilejul, alături de alţi comilitoni, să ţin un discurs înflăcărat în curte la Aron Pumnul, după atâţia ani în care rostirea limbii române în public era o faptă de curaj.

V.I. : În aprilie 2005, la 15 ani de la reînfiinţarea S.C.L.R.B, am realizat la Rădăuţi un interviu cu dl. ing. Mircea Irimescu, preşedintele Societăţii, şi cu regretatul profesor Vasile Precop, chiar în locuinţa acestuia, peste drum de Colegiul “Hurmuzachi”. Am auzit lucruri extrem de interesante pe care le-am prezentat la postul TV-Vicov în cadrul emisiunii duminicale “Ce-ar mai fi de spus…”. Le-am publicat în numărul 6 al revistei “Generaţii”, de unde vă propun câteva rânduri evocatoare, ca o completare la cele relatate de dumneavoastră:

“În 1990, vara spre toamna, pe la începutul lui septembrie, a fost o acţiune culturală la Cernăuţi. Oficial, românii, după atâta amar de ani, au cerut să li se dea voie pentru o manifestare naţională. Şi au primit aprobarea pentru a ţine o adunare în grădina publică. Aceasta era un teatru de vară în aer liber, acoperit împotriva ploii. S-a umplut acolo de cei veniţi din satele din jur şi se vorbea numai româneşte.

După ce s-a terminat programul, organizatorii aveau în plan să mergem la cimitir. Cu toţii am ieşit în stradă şi, când ne-am înşirat în coloană – bărbaţi, bătrâni, tineri, femei şi copii – , s-a blocat circulaţia. Puhoiul acela de oameni mergând prin mijlocul drumului a scos pe locuitorii Cernăuţiului pe la geamuri, pe la balcoane. Îmi aduc aminte că mă aflam alăturea cu domnul Dimitrie Vatamaniuc şi cu prof. universitar Dan Sluşanschi, de la Bucureşti, specialist în limbi clasice, şi ne uitam în urmă şi nu vedeam coada mulţimii.

Sigur lucrurile au dat de gândit acolo, la Cernăuţi, pentru că s-a luat hotărârea să se facă acea întâlnire an de an şi ulterior, după doi ani, i s-a spus “Limba noastră cea română”, după modelul celei de la Chişinău. Şi anul următor, în timp ce se desfăşura adunarea românească, tot la Grădina de vară, clădirea respectivă a fost înconjurată de militanţi ucrainieni din Galiţia, veniţi cu 20 de autobuze într-o acţiune care sugera mai mult o organizare paramilitară. Au prins să scandeze lozinci antiromâneşti, roată împrejur. Am îngheţat … . Toată lumea s-a oprit într-un moment de consternare, dar şi de frică. Dintr-odată părea că s-a terminat şi cineva – nu ştiu cine – a spus să cântăm. Şi s-au ridicat toţi în picioare – cred că eram o mie de personae – şi au început să cânte: “Când a fost să moară Ştefan”, din ce în ce mai tare, până la limita posibilităţilor vocale, de vuiau împrejurimile. Aceasta în timp ce afară se striga în ucraineană împotriva noastră, iar poliţia încerca să-i îndepărteze pe naţionalişti. Noi n-am ieşit afară, ei n-au intrat înăuntru şi, la sfârşit am putut pleca, dar n-am mai avut cum face marşul în oraş.

Acum “Limba noastră cea română” se organizează într-o instituţie culturală închiriată, fiindcă Societatea culturală de la Cernăuţi nu mai are nici o proprietate imobiliară. Totul a fost naţionalizat şi nu s-au restituit decât 3 încăperi în primul palat cultural al Societăţii pentru cultură, lângă primărie, unde s-a stabilit sediul Societăţii “Mihai Eminescu”, dar sală pentru festivităţi nu au…”(Mircea Irimescu)

V.I. : Din păcate, astfel de realităţi şi-au păstrat în bună măsură actualitatea. Dumneavoastră, însă, aţi învăţat cu multă tenacitate drumul Cernăuţilor…
L.O.N. : Intr-adevăr, toate acestea le-am trăit şi eu pe viu, fiind acolo între acei oameni care mărşăluiau prin centrul oraşului sau cântau din răsputeri şi care-şi făceau griji pentru ce-ar fi putut urma, dar parcă nu simţeam frica. De atunci am participat cred că la toate ediţiile Salonului de carte românească, la Ziua limbii, la sărbătorirea lui Vasile Tărâţeanu şi la numeroase alte activităţi de cultură şi conştiinţă fiindcă eu mă duc ca acasă acolo căci la Cernăuţi era casa tatălui şi a bunicilor mei, care mă urmăreşte şi-n vis, deşi n-am reuşit s-o găsesc… Şi în cartea mea de proză Coridorul dintre ceasuri e un capitol întreg despre această obsesie şi imagine a Cernăuţiului… Şi aşa ajungem la literatură….

V.I. : Despre dumneavoastră ca scriitor s-au exprimat personalităţi cu nume de rezonanţă în cultura română: Laurenţiu Ulici, Alexandru Piru, Constantin Ciopraga, Dumitru Micu, Costanţa Buzea, Alex Ştefănescu, Dan Mănucă, Svetlana Paleologu Matta şi alţii.
Mi se pare semnificativ pentru actul lecturii unei opere literare şi răspunsul pe care-l aşteptăm de la tânăra generaţie. Am fost plăcut surprins să citesc o cronică la Coridorul dintre ceasuri semnată de o elevă din cl. a XII-a –Maerean Camelia- în anul 2000 în revista “Muguri” a Colegiului “E. Hurmuzachi” din Rădăuţi. Cred că a descoperit bine nu numai simbolistica, dar şi accentele de tinereţe şi vitalitatea care izbucneşte din această “metaforă a vieţii ca un cerc”: “În fiecare pagină răzbate strigătul cuiva care vrea să rămână tânăr”.
L.O.N. : Pentru mine a fost un omagiu deosebit că a putut şi a vrut s-o citească şi că a înţeles-o atât de profund, pentru că tinerii sunt, de regulă, o generaţie iconoclastă şi, din spirit avangardist, unii vin să desfiinţeze ce s-a construit înainte şi să propună cu totul altceva.

V.I. : Cum şi când s-a deschis pentru dumneavoastră poarta către lumea simbolurilor şi a metaforei?
L.O.N. : Am început cu poezia pentru că s-a întâmplat ca în anul 1975 să particip la concursul de debut al editurii “Junimea” cu un grupaj de poezii care a fost acceptat de juriu. După evenimentul lansării la Bucureşti a antologiei Zece poeţi tineri, care includea placheta mea Cea mai tânără Ecaterină, mi s-a oferit posibilitatea de către editura “Eminescu” să scot un volum autonom şi acesta a fost Drumuri, care a apărut în 1977.

V.I. : Au fost reacţii favorabile în critica de întâmpinare. Iată ce scria Al. Piru: “Volumul se deschide cu un prolog, “Goana cea mare” motivând aventura lirică a unui eu pribeag – negurat, care şi-a pierdut ca Peter Schlemihl, umbra. Metafora drumului e reluată de mai multe ori: E o dată punte între ; altădată prelungire de suflet înspre ţară, avânt niciodată odihnit spre lume, în fine, tribut plătit morţii (De toamnă). Poeta practică o poezie cerebrelă izbutită atunci când se referă la dificultatea de-a scrie la rece (Birou) (…) Poeta suferă de osânda unicatului, de neputinţa de a se disemina în alte întrupări, de a nu putea fi în mai multe locuri deodată”
Aţi avut, în continuare, apariţii editoriale la fiecare doi sau trei ani, care v-au consacrat ca scriitor autentic. Nesfârşitele vămi (poezii), 1979; Cochilii cântătoare (poezii), 1982; Umbra Casandrei (poezii), 1983; Ucenicia de aur şi purpură” (poezii), 1985.
Cum aţi rezistat la tributul ideologic care se practica în regimul totalitar? Se ştie că proza eseistica « Serpentine” v-a fost cenzurată în decembrie 1989, la editura “Eminescu”, Bucureşti.
L.O.N. : Cu excepţia menţionată şi care chiar a fost regretabilă, pot spune că am avut o măiestrie absolut remarcabilă şi remarcată de a mă strecura prin cenzură, atât ca scriitor, cât şi ca jurnalist.

V.I. : Cine citeşte poeziile dumneavoastră cu accente confesive descoperă o sensibilitate şi o conştiinţă lirică vibrând la orice atingere a memoriei, încât cuvintele devin adesea un cântec al amintirii care doare:
“Şezum şi plânsum şi mai plâng azi încă
Din ochiu-ascuns sub ruginite-armuri
Cu cât aş plânge încă-i mai adâncă
Lacrima lumii tristelor figuri.”
(Exilul meu de ceară)

“Tărie încă-ţi trebuie, divină,
Pe scara asta să te-nalţi firesc
Şi de nu poţi, nu ştii de-i a ta vină
Şi-aştepţi zadarnic semnul cel ceresc”
(Cum să-l săruţi?)

Ce regretaţi din ce-a fost şi-ar fi putut să fie altfel?
L.O.N. : Dar câte n-ar fi putut fi ! In primul rând ar fi putut rămâne Cernăuţii la locul lor şi aş fi putut trăi acolo, într-o metropolă culturală în care să mă simt acasă în chip organic. Apoi, ce bine ar fi fost – iertaţi-mi îndrăzneala – chiar pentru cultura română, să fiu lăsată să-mi termin treburile pînă la capăt aşa cum le-am pornit şi plănuit, şi să fac din aşezământul de la Ipoteşti o instituţie internaţională de prestigiu, cu efervescenţă, dinamism şi energie luminată care să propage cu adevărat spiritul eminescian şi cu care să ne putem mândri faţă de oricine. Sau, dacă tot am fost mutată la teatre, să fi fost lăsată acolo să fac ceea ce începusem şi se dovedise bun. Ori, mai încoace, să pot preda studenţilor, aşa cum începusem de câţiva ani la Botoşani, atâtea lucruri despre cultura şi literatura română câte le ştiu azi şi le pot transmite tinerei generaţii care nu are azi la noi prea multe modele şi e o nevoie acută de resuscitare a exemplelor remarcabile din trecut predate cu convingere. In loc de asta, am fost solicitată la o universitate din Germania unde, în octombrie am ţinut un curs de cultură şi civilizaţie românească încheiat cu un recital artistic, iar recent am fost integrată în programul despre romantismul european, ilustrându-l, pentru prima dată, şi pe cel românesc şi alocând, desigur, lui Eminescu o prelegere distinctă, totul în limba engleză. Cei 250 de studenţi care bateau tamburina în bănci – modul lor de exprimare a aprecierii – la sfârşit şi aplaudau îndelung a fost pentru mine precum sunetul unei ploi binefăcătoare. Dar de ce nu se poate să fac aceste lucruri în ţară la mine ? Sau, dacă s-a dovedit ce interes stârnesc conferinţele şi spectacolele mele în străinătate, de ce nu se poate să fiu sprijinită de instituţiile abilitate în diplomaţia culturală şi interesate vital în domeniul creării de « imagine românească în lume » ? Dar în toate se ridică marele regret al unei stări generale la noi: acel fenomen autodistructiv ca neam ce vine din Mioriţa, al tendiţei de suprimare a celor ce dovedesc că pot face ceva bun şi care, în loc de a fi sprijiniţi şi ajutaţi în interesul comun, sunt invidiaţi cu o ferocitate asasină şi impiedicaţi pe orice cale să-şi continue lucrarea pentru ca nu cumva să devină lăudabili. Dar despre asta e loc în cărţile de literatură şi-n eseuri.

V.I.: Un capitol privit la noi cu oarecare condescendenţă se raportează la literatura pentru copii. Caracterul ei particular etic şi estetic este cu atât mai important în conturarea personalităţii într-o perioadă ce poartă amprenta televiziunilor şi a internetului.Cum aţi reuşit să câştigaţi încrederea acestei categorii de cititori?
L.O.N. : Cărţile mele pentru copii aparţin acelei etape când am condus Teatrul de păpuşi din Botoşani şi când a fost o imersiune în universul copilăriei, în modul de a concepe lumea mai aproape de miracol. Am intrat în esenţa acestei vârste şi a limbajului ca să găsesc calea de comunicare potrivită. Pe lângă asta, atunci a venit pe lume cea de-a doua fetiţă a mea. Dacă cea mare, Andreea, şi-a petrecut copilăria în ambianţa Muzeului de la Ipoteşti, mezina Antonia m-a însoţit la Teatrul de păpuşi. Aş putea spune că împreună am compus cartea Când adoarme o buburuză, fiindcă ea corecta poveştile modelând firul epic pentru a anticipa un deznodământ fericit. Regretatul critic Mircea Scarlat a considerat-o, în “Viaţa Românească”, cartea anului 1985. A fost editată în 85.000 de exemplare şi a fost citită până în ultimul cătun. Poate că succesul de librărie care a determinat tirajul unor ediţii succesive ale acestor cărţi este motivat şi de faptul că au fost scrise împreună cu « beneficiarul ». Astăzi, atât Andreea cât şi Antonia continuă tradiţia intelectuală a familiei în spaţiul literelor, profesând în învăţământul universitar în Canada şi în Germania şi ocupându-se de viaţa culturală (Antonia este preşedintă de societate culturală cu multe performanţe), ori ca autoare de cărţi (una dintre cărţile publicate de Andreea, cartea primului său doctorat, este o exegeză originală românească despre Don Quijote).

V.I. : Valul de migraţii determinat de mai mulţi factori face să existe o lume românească dincolo de graniţele ţării, cele mai conturate comunităţi fiind în Europa şi în America. Se spune că, într-un fel aceşti români sunt mai români decât cei de-acasă. I-aţi cunoscut în Germania, în Canada şi în SUA, la New York. Care sunt, în viziunea dumneavoastră, notele distinctive ce individualizează fizionomia diasporei româneşti?
L.O.N. : Calitatea de român într-o ţară străină presupune o experienţă de viaţă în alte coordonate decât acasă. Pentru că aici, la noi, valenţele sentimentului patriotic nu se simt, cum nu se simte aerul când eşti pe uscat. Dar acolo te afli departe de tot ce reprezintă pământul şi neamul tău, ceea ce aduce o mare frustrare. Nu-i numai un dor teoretic, ipotetic, sunt foarte multe lucruri care lipsesc. Între acestea, faptul că numeroase localităţi nu au biserică românească şi destui oameni, de Paşti ori de Crăciun, la nuntă sau la botez, n-au preot şi n-au mulţumirea sufletească de a se împlini creştineşte. Contează asemenea aspecte identitare esenţiale depozitate în spirit şi în suflet : obiceiurile, costumul, mâncărurile, colindele, mărţişorul, viaţa culturală. Şi de asta pot spune că-s mai români, fiindcă pentru ei valorile româneşti sunt la mare cinste. Însă, pe de altă parte, persistă încă destule neînţelegeri şi disensiuni care viciază relaţiile între conaţionalii noştri, din motive inventate, de natură istorică, politică, materială sau socială, care ţin, de fapt, de specificul omului cârcotaş. Dar am sintetizat subiectul într-o comunicare ţinută la institutul academic din Iaşi şi publicată apoi în volumul simpozionului : « Modalităţi de păstrare a identităţii culturale a românilor din străinătate »

V.I. : Aţi enunţat într-o manieră incitantă o idee de salvare a naţiunii prin cultură, arătând această mare falie care s-a creat între ce-a fost odată cultura cernăuţeană şi ce-a ajuns astăzi, tocmai pentru ca Europa să vadă discrepanţa creată de un accident al istoriei. Este, până la urmă şi sensul demersului cultural pe care se întemeiază rosturile S.C.L.R.B. Dumneavoastră aţi numit-o cu o sintagmă inspirată, arheologie culturală. Vă rog să detaliaţi.
L.O.N. : În esenţă, procesul este unul extrem de motivat, din perspectivă istorică; cum săpăm după cetăţi vechi şi le reconstituim, aşa trebuie să căutăm şi în trecutul cultural, să descoperim elemente de identitate românească, de climat spiritual, deprinderi de a trăi, repere spirituale, iar toate acestea se cer recuperate şi înfăţişate oamenilor cu scopul de a le continua. Nu putem schimba graniţele politice, dar le putem dărâma într-un fel pe cele din cultură. De fapt, nu avem decât să restabilim adevărul, nu facem altceva. Menirea noastră este să scoatem la lumină valorile de patrimoniu, care în mod fals şi deliberat au fost distruse. În fabrica de la Molid s-a făcut de ani şi ani mucava din cărţile bucovinenilor. Tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să găsesc materiale documentare pentru teza de doctorat. A trebuit să bat ţara-n lung şi-n lat în căutarea cărţilor, a ziarelor şi a manuscriselor, prin biblioteci şi colecţii personale, Bucureşti, Iaşi, Câmpulung sau Cernăuţi, oriunde au trăit oameni de mare curaj şi caracter, care au păstrat astfel de dc cărţi şi documente cu un risc asumat în vremuri de restrişte. Noi nu suntem decât o verigă într-un lanţ care vine din trecut şi pleacă în viitor. La Cernăuţi am avut ocazia să vorbesc şi despre masacrul de la Fântâna Albă spunând că se cuvine să arătăm că nu-i cu nimic mai prejos holocaustul bucovinean şi basarabean decât oricare altă jertfă. E un păcat care nu s-a ispăşit, iar sufletele jertfiţilor nu sunt împăcate, pentru că nu s-a asumat public vinovăţia, chiar dacă sunt dovezi şi mărturii ale adevărului (Aş invoca aici exemplul unei cărţi de mare dramatism în care ţăranca scriitoare Aniţa Nandriş din Bucovina descrie calvarul deportării în Siberia, încât toată lumea care a citit-o a fost zguduită).

V.I. : Cum aţi resimţit apropierea de spiritul eminescian?
L.O.N. : Conexiunile cu Eminescu au pentru mine semnificaţii profunde, căci, pe lângă faptul de a fi citit, a fi studiat, şi a fi scris despre marele poet, se adaugă linii ale destinului care m-au apropiat de spaţiul eminescian. Unii sunt şi astăzi de părere că el s-a născut în 20 XII 1849, adică aproape cu 100 de ani înaintea mea. Am dovedit apoi că Eminescu a fost marcat într-un mod decisiv de Bucovina, iar locurile care au constituit moment de referinţă în cursul vieţii sale îmi sunt şi mie azi atât de familiare: Botoşani, Cernăuţi, Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti.

Fiind copil orfan – căci tatăl meu a murit la Suceava la 40 de ani – n-am putut să mă pregătesc în sensul unei cariere muzicale pe care mi-am dorit-o având aptitudini şi care ar fi presupus studii la Conservator. Am descoperit apoi la Eminescu scrisori în care el spune: “Muzica întotdeauna mă predispune spre o visare creatoare. Regret amarnic că n-am învăţat muzica” ,,Credeam la un moment dat că plutesc în sferele divine ale nemuririi dumnezeieşti.”

Astfel de rânduri m-au determinat să aprofundez informaţiile mele despre arta muzicală, pe care Pitagora o punea deasupra tuturor artelor. Să nu uităm că poetul acelor vremuri compunea şi recita versuri, dar le şi cânta. Filosofii au considerat poeţii păstrători ai focului sacru şi deţinători ai memoriei anistorice.

Eu, intrând în ipostaza poetică, mi-aş putea permite să zic ceea ce, de fapt, am şi scris, că acest element sacru ţine de proiectul iniţial al lumii, pe care l-a conceput divinitatea. Şi, oare poeţii şi marii creatori de talia unui Leonardo da Vinci sau Beethowen nu ne fac să simţim prin misiunea lor de a ne ridica mai aproape de sferele înalte ale gândirii şi artei, că ei sunt din ram zeesc? Martin Heidegger, marele filosof german, mă ajută în această idee vorbind despre rostul poeţilor. Şi astfel m-am întors la Eminescu şi am cercetat legăturile sale cu muzica într-o carte care a venit în prelungirea tezei mele dedoctorat şi care se numeşte Eminescu, de la muzica poeziei la poezia muzicii. Prima ediţie (Ed. Geea, Botoşani 2000) a fost prefaţată de academicianul Dimitrie Vatamaniuc care mi-a făcut onoarea să afirme că ,,o asemenea lucrare nu avem în cultura română”. A doua ediţie (Botoşani 2002) are şi prefaţa ilustrului muzicolog Viorel Cosma, autorul Enciclopediei Muzicale Române şi al Lexiconului muzical.

Referinţe asupra profunzimii valenţelor muzicale ale versului eminescian am identificat la mai mulţi exegeţi care, prin comparaţie, demonstrează concludent acest lucru. Totodată am adus în carte o informaţie inedită că Eminescu n-a fost numai ce ştim, deci poet, prozator, dramaturg, jurnalist ş.a., a fost şi un înnăscut, talentat şi pătimaş cântăreţ. Am adunat toate mărturiile contemporanilor care vorbesc despre vocea lui extraordinară, capabilă să impresioneze până la lacrimi şi să-i facă fericiţi pe cei ce îl ascultau.

Cercetând atâţia ani scrisorile lui Eminescu, manuscrisele sale, dar şi mărturiile despre el pentru a găsi măcar un rând revelator, am constatat că poetul a fost un cântăreţ cu mult har, că în scrisorile către Veronica Micle sunt abordaţi termeni muzicali, că era un meloman care mergea la concerte la Viena şi la Berlin, că a scris în calitate de cronicar muzical cu foarte multă competenţă, că a sprijinit compozitori, interpreţi, muzicieni, a cules şi cunoscut ca nimeni altul folclorul naţional. Mai mult decât atât, Eminescu a cântat şi a fost aplaudat de prietenii lui mai tineri de la “Fântâna Blanduziei”; ba, chiar un profesionist ca tenorul Constantin Bărcănescu spunea că Eminescu avea o astfel de voce, încât orice cîntăreţ l-ar fi invidiat.

N-avem, din păcate, vocea lui Eminescu, dar eu fiind de vreo patru decenii în comunicare empatică cu tot ce au însemnat spiritul şi opera lui, în tot parcursul devenirii mele, am îndrăznit să fac ceea ce făcea el – să fiu o poetă care cântă.

V.I. : Ce argumente ştiinţifice aduceţi în întreprinderea dumneavoastră de a reda cu acurateţe versurile şi linia melodică a cântecelor îndrăgite de Eminescu?
L.O.N. : Am aflat întâi din mărturiile contemporanilor repertoriul lui şi m-am gândit să suprapun şi să compar colecţia de texte folclorice adunate de Eminescu peste colecţia de folclor a lui Alexandru Voevidca, despre care ştiau doar câţiva specialişti în ţară. Alexandru Voevidca este tatăl poetului George Voevidca, de care m-am ocupat într-un capitol întreg în teza de doctorat, iar în 2007 am publicat lucrarea monografică George Voevidca. Viaţa şi opera, care, de fapt, s-ar putea numi si « Familia Voevidca » deoarece se ocupă şi de tată, nu numai de fiu.

V.I .:Într-un articol de prezentare din nr. 30/2008-2009 al revistei “Septentrion”, doamna Carmen Andronachi argumentează că “prin repunerea în circulaţie a unei creaţii cu totul confiscate şi dispărute forţat din raza interesului public se suscită interesul cititorului de astăzi”, iar cartea ar putea să poarte titlul “Portret reconstituit”. Se remarcă, în acelaşi timp, faptul că “volumul pune în evidenţă rolul apartenenţei la familia biologică şi spirituală”
L.O.N. :Este concluzia la care am ajuns, că în Bucovina familia se manifestă adesea ca un adevărat clan cultural şi pentru asta avem exemple strălucite la fraţii Hurmuzachi, la Flondor, la Ion Nistor, Leca Morariu şi atâţia alţii. Alexandru Voevidca a fost unul dintre cei care au colaborat substanţial la realizarea colecţiei regionale de folclor a lui Mathias Friedwagner, din care s-a editat la Würzburg, în 1940 Rumänische Volkslieder aus der Bucowina. Liebesleder. I-au fost selectate doar 380 de cântece, dar cele 10 volume manuscrise ale sale cuprind cca 3000 de melodii populare româneşti. Voevidca a cules cântecele cu tot cu note, fiindcă el avea şi auz muzical şi şcoală serioasă la Cernăuţi. Şi aşa am avut temeiul să zic că acesta e cântecul pe care-l cânta poetul, de vreme ce transcierea muzicală a lui Voevidca se armoniza cu textul găsit la Eminescu.

Aceste rezultate ale muncii mele de reconstituire au entuziasmat pe cunoscători. Beneficiind de sponsorizarea generoasei doamne Augusta Anca şi de încurajarea domnului Adrian Dinu Rachieru, am reuşit să scot o casetă şi un CD cu 11 piese muzicale cuprinzînd Cântecele lui Eminescu, cântate odinioară de el şi reconstituite şi interpretate acum de mine. În pregătirea înregistrării am colaborat cu dirijorul ansamblului “Rapsozii Botoşanilor”, Ioan Cobâlă. De atunci am mai realizat încă două CDuri : Din dor de Eminescu şi Poezia colindelor noastre unde se găsesc şi cântece originale, nu numai interpretate ci şi compuse şi de mine. Prin asta m-am apropiat de visul meu de tinereţe de a face muzică.

V.I. : Dacă ar trebui să alegeţi între cele împlinite până acum, la ce anume v-aţi întoarce cu primul gând?
L.O.N. : Cel mai mare succes din tot ce am realizat mi-a adus această întreprindere. Am lansat prima ediţie în Canada, la Boianul canadian. Or, se ştie că Voevidca a fost profesor şi diriginte şcolar la Boian în Bucovina. Mulţi săteni au emigrat în Canada şi aşa s-a născut noul Boian peste mări şi ţări. Acolo este un muzeu memorial al românilor, unde am fost primită cu onoruri. Am ţinut conferinţe, am cântat şi am plâns împreună, încât părintele scriitor George Bâzgan, care scoate şi o revistă, mi-a mulţumit în numele tuturor că am rotunjit o boltă peste veac şi peste ocean, aducându-le de-acasă spiritul bucovinean de care le era dor.

După care am lansat-o la New York la Institutul Român de Spiritualitate Ortodoxă şi în Cenaclul Eminescu, animat de neobositul şi multilateralul om de cultură, preot prof.dr. Theodor Damian. A fost de fapt un periplu cultural în premieră absolută, la Bucureşti, la Iaşi şi în multe alte oraşe din ţară, dar şi în Germania, la Centrul Cultural din Konstanz, în Republica Moldova şi în Ucraina ş.a..

Am primit mai multe premii precum Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei sau, la Chişinău, un premiu special al juriului la Salonul Internaţional de carte şi multe altele încât pot să consider că Eminescu m-a răsplătit prin aceasta în mod deosebit pentru devotamentul meu şi m-a compensat pentru multele suferinţe, privaţiuni, nedreptăţi şi lovituri care mi s-au « acordat » de-a lungul timpului şi care ar putea umple un volum masiv. Trebuie să spun însă, chiar şi într-un asemenea interviu, că tot ce-am realizat în viaţa mea şi care poate părea a fi triumfalist, a fost obţinut cu un efort uriaş de înfrângere a adversităţilor de tot felul şi a răutăţilor ce mi-au stat din ce în ce mai mult în cale şi de aceea, la valoarea realizărilor trebuie să se adauge enorma energie cheltuită pentru a lupta cu energiile potrivnice şi cu care aş fi putut face atâtea alte lucruri benefice, aş fi putut «muta munţii». Aşa că pentru mine, care-mi ştiu anvergura proiectelor, ceea ce am reuşit să materializez sunt doar frânturi, mostre elocvente pentru ceea ce aş fi putut face dacă, ţinând cont de afirmaţia lui Ortega Y Gasset: «Eu sunt eu şi împrejurările mele», aş fi avut parte de împrejurări mai favorabile.

V.I. : Aveţi de ce să fiţi mulţumită cu succesul de care s-a bucurat « Arcade septentrionale », editată de Academia Română în două tiraje, despre care Constantin Ciopraga spunea: “deşi e o carte de un înalt nivel ştiinţific, se citeşte ca un roman de aventuri”. Acest volum, care a luat şi Premiul Uniunii Scriitorilor (la Iaşi), comentat laudativ în scris şi la radio de Alex Ştefănescu, a câştigat cititorii avizaţi cât şi marele public prin harul cu care aţi evocat personalităţi de marcă din trecutul cultural al Botoşanilor şi Bucovinei.
Este cu atât mai de înţeles şi motivat un gând care primează între alte nelinişti ce bântuie o fire de artist: “O zi în care nu scriu îmi dă un sentiment de vinovăţie.” Am regăsit această asumare dramatică a condiţiei de scriitor într-o poezie din volumul apărut în 1996, « Singur, sinele meu » :

“ Oare n-am ispăşit de ajuns în robie
Zi de zi, ceas de ceas, truda vieţii de osândă?
Oare n-am cucerit dreptul să contemplu
Şi să însemn, doar, cu-n creion de azur
Tot misterul din jur
Eventual să închid ce-am aflat
Pe-un papirus, în templu?”
(Stai şi scrie)
Dincolo de această răzvrătire a conştiinţei poetice, este evident că imperativul “Stai şi scrie” trimite la actul creator. Aşa încât aşteptăm şi alte lucrări pentru ceea ce dumneavoastră aţi numit “un areal al meu, o proprietate în spaţiul literar ce-mi poartă numele şi care poate va reuşi să supravieţuiască peste timp.”