TRIUMFUL FRAGILITĂȚII
Autor, Gruia Cojocaru

Sentimentul fragilităţii îi e cunoscut fiecărei fiinţe umane care are memorie şi-şi îngăduie un răgaz întru digerarea unor secvenţe din etapele vieţii. Privind înspre copilărie, ne descoperim în stare pură fragilitatea, apoi, în adolescenţă, starea în cauză se diluează, deoarece fiinţa umană, deşi la începutul consumării episoadelor crâncene, începe să-şi construiască o armură, pe care, mai apoi, se va strădui să o consolideze până la întâlnirea cu astrele.

Coborând în lăuntru, ne identificăm uşor vulnerabilităţile, latura plăpândă a întregului care ne susţine şi, firesc, căutăm mai mereu să ne punem în valoare atuurile, astfel încât şubrezeniile exterioare ori interioare să se estompeze până la epuizare, sau, în cazuri excepţionale, să se transforme în argumente ale puterii personale.

La sfârşit de iunie 2012, m-au furat astfel de gânduri privindu-l pe Adrian Năstase… Oricât aş pleda pentru cultură nu pot să mă rup de social, când, la vârf, societatea românească a intrat în demenţa sinuciderii, subtil aureolată de plagiate teze doctorale…

Şi totuşi, deşi ,,frământ” cu rigoare prezentul, nu voi pedala pe subiectul tentativei de sinucidere a fostului prim-ministru, nici pe cel legat de transpiraţia finalizării unui doctorat a vreunui (mai nou) lider al politicii româneşti. (Asupra celui din urmă aspect are grijă presa internaţională, măcar că noi, ca stat, de la înălţimea forţei de care dispunem, ignorăm furtul intelectual şi ne vedem de alte treburi…) Gustul care însă mi-a rămas, analizând traseul celui care, vreme îndelungată, a fost unul dintre decidenţii postdecembrişti, m-a trimis cu gândul la antica idee a efemerităţii puterii şi la faptul că, indiferent de poziţia ocupată în angrenajul social, oricine îşi poate revela, chiar în plină vitalitate, şubrezenia interioară.

Sunt rari cei care, cu demnitate, acceptă să înfrunte până la capăt realitatea. Intră în normalitate să ne apărăm prin toate mijloacele pe care tipul de societate ni le oferă – indiferent dacă, în calitate de împricinaţi, avem sau nu dreptate! –, însă, atunci când printr-un atac convenţional ori de gherilă scutul ni s-a ciuruit, trebuie să ne asumăm realitatea, chiar dacă ceea ce ni se întâmplă generează o imensă frustrare.

Pe de altă parte, particularizând, desigur, deşi vedem că cel care a influenţat destinul românilor la cumpăna dintre milenii a căzut în ridicol, prin tentativa de sustragere din destin, mă deprimă modul în care actorii implicaţi în ,,afacerea” cu pricina vor să dobândească ceva avantaje din tragedia unui om învins. Să intre în penitenciar? Să-l facem scăpat? Să-şi plătească greşelile?

Nu mai contează! Pentru mine acest personaj, faţă de care n-am avut vreodată foarte multă simpatie, e pe făraşul Istoriei! Singur s-a poziţionat în afara jocului social şi, dat fiind postura penibilă în care a ajuns şi în care, poate, a fost ajutat să sfârşească, eu aş face apel la umanism şi l-aş lăsa în pace. De ce? Pentru că şi-a ratat şansa de a se reabilita în ochii românilor, iar resul nu are relevanţă!

Rămân două întrebări la care, o clipă, putem reflecta: dobândim satisfacţie în faţa suferinţei unui rechin, care, din teama de el însuşi, şi-a pierdut putinţa de a înota? Pe tărâm mioritic, întru justificarea propriului dezastru, cât de puternic lucrează blestemul capului lui Moţoc?!…