Ionuț ȚENE

Ion Cristofor devorează cititorii cu ”Poeme Canibale”

Poetul clujean Ion Cristofor nu mai are nevoie de o carte de vizită. Este un creator ajuns la maturitatea deplină, ca un vin vechi, aromat și foarte viguros. Poezia sa este un diamant șlefuit la cele mai înalte standarde ale creației lirice. Nu mă tem să afirm că la ora actuală Ion Cristofor este unul dintre cei mai valoroși poeți în viață ai literelor române. El continuă creația neomoderniștilor pe o nouă treaptă, fiind un demn urmaș al poeților clasicizați: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Micu sau Victor Felea. Deși climaxul său creativ este legat de optzeciști, în realitate poetul a depășit de mult prozodia de roman a confraților săi de generație. Chiar în volumul său de debut ”Cina pe mare” apărut la mijlocul anilor `80, Ion Cristofor era o stea singulară, deoarece poetul nu a ”trădat” niciodată metafora. Pentru poet trama poeziei este lirismul prelucrat prin eul interiorizat. Apariția volumului de versuri ”Poeme Canibale” la Editura Casa Cărții de Știință (2021) este un corolar benefic al creației lirice naționale, dar și un testament poetic. Autorul a ajuns pe vârful ”muntelui fericirii”, care pentru scriitor este creația literară. Tehnica limbajului a ajuns la esențializarea emoției. În versuri memorabile, poetul se autodevoră, oferindu-se descărnat de goliciunea trecută tot mai bogat în înțelesuri translucide. În ”poeme canibale”, poetul depune mărturia sinceră că poezia l-a devorat, versurile devin termite literare care acaparează și transfigurează liric preajma într-o seducție melancolică și vizionară. Viața este o transfigurare acută la Ion Cristofor. Poetul vorbește și respiră poezia ca un clasic care a înțeles, prin trecerea experienței, de ce și pentru ce scrie. Frământat de tristețe, poetul transformă realitatea în versuri chihlimbarice. ”Deasupra uzinei electrice/liliacul dă lecții de zbor pentru puii/Speriați de întunerc/pe strada pustie/Un șir de geamantane de lemn/Vopsite în verde./Soldații s-au mutat în copaci/în frunzele ce miros a femeie” (Strada pustie). Deșertul prin care trece este plin de semnificații ascunse și de taină pentru poet. Ion Cristofor compune realitatea citadin într-un fel de scriere bacovian, cu tristețile și nostalgiile revigorante.

”Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei
Singur, cufundat în muţenie
Scribul scuipă în propria-i călimară.

O îndoială s-a furişat între psalmi
O albă fantasmă trece prin încăpere
Amintindu-ţi o oră de dragoste
Ce a trecut cândva peste tine ca o herghelie de cai în galop,
Ca un tulbure val de ocean.

Şi iată că stoluri de grauri te proclamă guvernator al provinciei
Şi norii îți trimit ambasadorii întunecați către seară
O ploaie măruntă te caută în capul albit înainte de vreme
Cu mâinile ei de copil.

O împărăţie se prăbușește la picioarele femeii îmbrăcate în negru”.

(Bate vântul)

Poezia lui Ion Cristofor însumează crud un adevărat castel de cuvinte, inexpugnabil, în care intră tainic și temător cititorul victorios pentru a descoperi frumuseți nepătrunse, poate neînlelese, și a trezi dragostea ”frumoasei din pădurea adormită”, care este metafora de cea mai bună calitate. Stilul ajustat de ”lumea dezlănțuută” ne oferă o paradoxală calmă isihie, ce ne lasă să ne aventurăm în labirinturile sufletului. ”Poemele canibale” sunt despre căutarea drumului spre interior într-o lume tot mai futilă, în care bătaia de tobe și trepanații digitale ne exteriorizează de lumea esențelor și de adevăr. Autorul ne propune să ne lăsăm la propriu ”devorați” de poeme pentru a reuși prin maieutică lirică să ajungem la cristalul unui suflet care nu a fost profanat de contemporani. O adăvarată ”Ars poetică” ne provoacă Ion Cristofor în poezia ”Un pumn de cuvinte”:

”Tânăr fiind, am supt la ţâţa de căţea a cuvintelor
M-am mulţumit cu pâinea săracă şi cu vinul lor tot mai acru.
Bucuros am lăsat altora norocul la bani şi la femei frumoase

Şi azi mai cred că gloria se cuvine doar celor ce taie frunze la câini
delatorilor pripășiți prin aula universităţilor,
sicofanților prosperând în penumbra cu lauri ai Academiei.

„Sunt a ta, sunt numai a ta“ – mi-a şoptit nevasta vecinului
O femeie care m-a îngropat în trupul ei ca pe un sac plin de haine uzate.

În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors şi acum
În timp ce luna roşie taie oraşul în două
În loc de inimă, mai am doar un pumn de cuvinte.”

Poetul a ales poezia nu ”boțul de humă”, chiar dacă este binele pastelat de podoabe. Iubirea este confiată printr-un lirism autentic, care eliberează și nu înrobește spiritul. Revelațiile configurațiilor lirice sunt borne testamentare pentru un viitor care se anunță sumbru, iar ispășirea vine doar prin cultură. De aceea poetul este imun la trepanațiile înrobite de setea de nou a lumii.

”Număr şi plâng pe umărul vecinului meu Homer
tocmai acum când despre înaltele virtuţi ale simplităţii
mai vorbesc doar tâmplarii şi cioplitorii în piatră

Când deodată moartea îmi şuieră la ureche
nu te mai lamenta, nu e politicos să vorbeşti
cu gura plină de vorbe, de pământ şi de sâmburi.”

(Marele, îngrozitorul poem)

Poetul Ion Cristofor a înțeles să rupă lanțurile de proză ale liricii optzeciștilor și să-și aleagă calea sa originară și originală, care e aceeași de la Homer sau Eminescu încoace. Un poet ca Ion Cristofor, dacă ar fi dorit soarta să se nască pe alte meleaguri mai primenite de mai marii lumii, demult ar fi fost laureat al unui festival Struga sau onorat de decernarea unui Nobel, dar faptul că scrie, crează și iubește în limba mamei sale, femeie simplă decupată din arhetip, nu-i rămâne decât să fie apreciat de noi cei care îl citim, apreciem și îl iubim ca noul profet atins de tandrețea transcendenței liricii milenariste. Ion Cristofor preferă o atitudine smerită în fața lumii dezabuzate de interese meschine, pentru că el știe bine, ca un celebru prozator rus că ”viața este în altă parte”. Poetul cunoaște că orbirea nu este clinică, ci doar o boală sufletească, iar el vrea să vadă ca trubadurii și aezii de pe vremuri stelele și esențele: ”În farfuria cu supă la cină/Luna albastră și câteva stele îndepărtate/Abia pâlpâind./M-am culcat flămând/Mulțumindu-mă doar cu surâsul/Tinerei bucătărese” (Cina). Poetul, tot mai des, în ultimii ani, este atins de febra transfigurată a credinței. Realizează o ”altfel” de abordare, care dă sens creației, la fel ca la N. Berdiaev, prin poezia ”Nopți cu lună”.

”Uneori
în nopțile cu lună plină
sătul de atâta singurătate
bunul Dumnezeu
dă norii adunați pe cer într-o parte
ca pe halatul de mătase al unei femei
lăsându-ne să ne bucurăm
că zărim pentru câteva clipe
sânul lunii.

În timp ce grăbită trece pe stradă
călugărița cea tânără târând
un geamantan de carton
în care duce capul tăiat
al sfântului Ioan Botezătorul”.

Poetul Ion Cristofor, cu volumul ”Poeme canibale”, ne invită la o fiesta lirică, care transfigurează. Poetul, prin scrierile sale, ne face chemarea să ne împărtășim din acele metafore de bună calitate, care dau starea de trezvie.Generațiile noi au multe de învățat de la acest poet consacrat al literaturii române.