Ionuț Caragea – „În tranșeele visului” (II)

Scriu cu propriul meu sânge. Doar el îți poate spune legenda păsării care moare și renaște în mine.
*
Viața este o luptă. Întreabă-mă despre fericire atunci când va fi arborată flamura albă.
*
Și marea își vrea copilăria înapoi. O caută neîncetat în lacrima omului și-n lacrima cerului.
*
Crucea – templul visului veșnic ridicat pe ruinele vieții.
*
Mai nou, femeile-au ajuns să renunțe la coaste. Din ele vor să creeze noul bărbat.
*
Chiar și-n iubire, e bine să ai momente de singurătate. Îți recapeți vederea.
*
Ce este lacrima mortis? Răspunsul la întrebarea despre cât de fericit a fost omul.
*
Poetul – soldat în tranșeele visului. Poezia – armă cu trăgaciul mâncat de rugină.
*
Mulți oameni visează să poarte, pe creștet, coroane de aur. Ajung tardiv suverani, visând sub coroanele funerare.
*
Pentru doamna Moarte, omul este doar lesa umbrei.
*
Îmi plac saloanele de înfrumusețare. În special cele din amintiri și din inimă.
*
Iubirea e tare ca un trabuc. Unii o inspiră adânc, unii o gustă și-o pufăie, iar ceilalți o miros de la distanță.
*
Prin ochii mei, dau viață lumii. Prin visele mele, dau viață veșniciei.
*
Omul – copilăria unui Dumnezeu fără copilărie.
*
Visez s-ajung lumină la bunul Dumnezeu. Să fiu săgeata trasă cu arcul curcubeu.
*
Suntem vaccinați cu vise, pentru a ne continua viețile. Dintre toate reacțiile adverse, cel mai greu de controlat este dragostea.
*
Cât timp trăiește copilul din tine, poți fi artistul care creează orice din nimic.
*
Ceea ce n-au reușit adulții cu turnuri precum Babel, au reușit copiii cu turnurile lor de nisip.
*
Cunoașterea, fără renaștere, înseamnă un drum cert spre distrugere.
*
Sufletul, fluture înhămat la caleaşca inimii.
*
Tăcerea lui Dumnezeu nu e o simplă tăcere. E o poezie a necuvintelor.
*
Zâmbetul fals e ca un soare cu dinți.
*
Care-i diferența dintre simplul stat în genunchi și rugăciunea-n genunchi? În rugăciune, cerul îți coboară în inimă.
*
Lumea e plină de negustori cinstiți… care ne-au furat sufletul.
*
La rădăcina tuturor amintirilor se află lacrima de fericire a mamei.
*
Fii poet pentru toți ceilalți, dar nu scrie după gusturile lor!
*
Iubirea face din unii oameni cei mai tandri fachiri.
*
Zbatere inutilă. În loc să căutăm fericirea, ne facem iadul mai confortabil.
*
Golul din suflet dispare când se umple cu viață, nu când se cârpește cu amintiri.
*
Râul suferinței curge, din când în când, în palmele noastre. E suficient să cadă o lacrimă pe linia vieții.
*
Nu nouă ne dăruiește iarna flori de gheață, ci umbrelor noastre.
*
Poezia, o amintire care va înflori în paradis.
*
Și iarba poate pune cătușe. Și lanțul florilor poate zădărnici zborul.
*
Diferența dintre a gândi și a scrie e diferența dintre a exista pentru tine și a exista pentru ceilalți.
*
Omul n-a fost niciodată stăpânul umbrei. Tocmai de aceea, umbra lui n-a lătrat.
*
Până la crudul adevăr, multe răbdări prăjite.
*
Nu mai trebuie să pleci departe, pentru a vedea cu câți prieteni rămâi. Doar retrage-te de pe Facebook!
*
Cât de „mare” trebuie să fie o poezie, pentru a hrănii mii de suflete? Cât cinci pâini și doi pești.
*
Minciuna și-a cumpărat tocuri înalte. Cum s-o mai prindă adevărul din urmă?
*
Fericirea e un roman a cărui introducere este zâmbetul.
*
Să trăiești numai din amintiri înseamnă să renunți definitiv la aripi în favoarea bastonului.
*
Ce sunt viețile noastre? Flori între paginile viselor.
*
Singurătatea – cea mai ieftină pereche de ochelari, dar cea mai bună.
*
Pe un singur cadavru ai voie să calci. Pe cel al propriului egoism.
*
Oglinzile sunt bune numai dacă reușești să scoți piatra din adâncul lor.
*
Munca, trenul din palmă care nu lasă linia vieții să ruginească.
*
Copilul din noi găsește mereu prieteni. Cu condiția să-l lase mintea afară.
*
Poezia, nufăr înflorit deasupra lacrimii. Fiecare petală, o amintire.
*
Poetul însuflețește deșerturi cu metafore care trec prin urechile acului.
*
Să fie omul doar o iluzie care se împarte pe sine însăși oglinzilor?
*