Alexandru Florin ȚENE

 

 

 

---

GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

 

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudeşte un străbun,
veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de doine
şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.

Am spart coaja de nucă
a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
de bine , dulci ca mierea,de ducă
şi ură,

avea gust de zgură
dar şi de păcat,
simţeam eminesciană vibraţie,
înţelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânţa gata de germinaţie.

Am spart coaja seminţei cuvântului
şi-am dat peste altă sămânţă,
un alt înţeles, o altă cărare,
o altă speranţă,
o clanţă
pentru o altă,
o altă…

până rămâne
măduva Limbii Române.

În fiecare cuvânt e un oier,
un ţăran
care face holda să cânte
imnurile acestui pământ
scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
ale brazdelor.

Rostiţi un cuvânt în limba noastră

şi veţi simţi
şi gustul mierii
şi vânturile veacurilor
şi mirosul câmpiilor.

Rostiţi un cuvânt în Limba Română
şi veţi auzi
mângâierile mamei
şi vorbele tatei grele ca piatra
din temelia casei.

Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului
şi veţi vedea cum trec cuvintele
din hrisoave în versurile eminesciene
precum ploaia în rădăcini.
Aceasta este eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele pe o cetină seculară.
II
Patria îmi este Limba ce o vorbesc
pe care am supto de la mama
cu ochii blânzi
ca Mioriţa.
Când îmi aplec urechea de sânul pământului

aud lucrînd Meşterul Manole
ce, încă, modelează ţara
pe care o numim
Limba Română.

De bat la porţile cerului
şi iau o cană de lut
cu apă
simt sufletul izvoarelor
din adâncurile munţilor
acolo unde inimile rămân
pe oale de Horez.

De iau în palme un bulgăre
din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat
lutul îmi seamănă.
Poate-s oasele străbunilor mei
ceva din înţeleptul suflet respirând
în conturul măsurat.
Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte
şi-l pipăi simţindu-i respiraţia
în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul
cu străluciri solare.

Când mănânc pâinea,urcă până la mine

neamurile noastre toate,
seva înţelepciunii
adusă până la noi
de limba ce o vorbesc.
III

În vremuri ancestrale
Gânditorul din Hamangia
adăstând într-o vale
cu tribul său împreună
se temeau de apariţia scrisului,
sub lună,
acele semne de rău prevestitoare :
“cine va mai asculta cântece şi gânduri
sub soare
când nimeni nu ştie să citească
şi scrisul pe piatră costă
cât un ciubăr de iască?”
Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă
anostă…

Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii
şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,
menestreli de prin toate castelele Europei
şi prelaţii

încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:
“cine va mai asculta
cântecele noastre
sub fonta solară şi astre
când puţini ştiu să citească
iar cartea e scumpă şi fragilă
şi poate să ardă ca o iască?
Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

…şi Dumnezeu a mai întors
câteva secole de pagini
pe dos,
poeţii la colţurile pieţelor
unor simpozioane de imagini
prevesteau sfârşitul Poeziei,
sorbind laptele viei:
“Nimeni nu mai citeşte o carte
şi internetul cititorii n-i împarte,”

nevăzând că Poezia
încălţată cu sandale
din pielea cerului
şi talpă din scoarţă de tei
agale

venind din veacuri ancestrale
se strecoară printre ei
ca o femeie tânără
şi dornică de dragoste
în mână cu o carte
în mileniul viitor
mai departe…

*
Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…
*
Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română

precum Eminescu.

Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.
*
Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Sub umbra nucului am scris prima poezie,
Câtecul guguştucului încă nu era poluat,
Dar am găsit în ea lumină multă
Încât m-am pus şi eu pe luminat!

Turnam înţelepciune în cuvântul scris
Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,
Şi nu mă simţeam nicicum învins
Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,
Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,
M-am mai întors la nuc dar în soare
Lumina era prea multă, dar puţin-

Prilej, sub nuc un vers să mai scriu
Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez
În rima poeziei scrisă-ntr-un târziu
Pentru o lume-n care să mă aşez.

…şi iar un dor de-a hălădui prin lume
Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin
Şi-un cântec de guguştuc fără nume
Mă urmăreşte pe urme de senin.

Un nou cicliu dor de umbra nucului bătrân
Mă cuprinde să mă-ntorc acasă
Dar frunzele lui uscate mă-îngân
Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

Azi e ziua amintirilor în poemul scris,
Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,
În ea mă regăsesc ca om ne-nvins
Recuperându-mi rana din urmele de cui…

Patria îmi este Limba Română
în ea bobul de grâu
germinează
verbele poemelor eminesciene.