Prin frunze de nuc ochii tăi mă privesc,
înger grăbit spre-o toamnă avară,
ştiu, nu mai este fărâmă de vară
pe buze când numele tău îl rostesc.

e-un straniu amestec de frunze şi brume,
sub paşi scaieţii se vaită postum,
stau drepţi peste mirişti, la capăt de drum,
strigând iubirile noastre, pe nume.

pe-un cer zdrenţuit cocorii aleargă,
ademenind lumina în vraja lor,
şi mi se face din ce în ce mai dor
de ochii tăi, în amorțirea asta vagă.

stau frunze la taifas la ceas de seară,
sub care paşi vor fi întins covor?
apoi rămâne trist, în urma lor,
un vaiet surd de toamnă glaciară.

trec vijelii prin anii mei tăcuți,
în umbre de furtuni fără de trup,
din carnea ta bucăți de jar să rup,
flămândă de fiori tot mai cărunți.

iubește-mă, sărută-mă și taci,
aromele mă-mbată precum vinul,
din teascul lunii când ai stors pelinul,
m-ai răstignit amarnic, mă prefaci

în frunză sau în umbră rotitoare
și-n tine pe vecie-aș stărui,
în amintiri din timpuri colilii,
te-aș lua cu mine-n viața viitoare.

prin ramuri de nuc, ochii tăi strălucesc,
un ultim popas dintr-un zbor îngeresc.