Marin Sorescu pe toţi ne-a păcălit,
Într-un car tras de doi boi n-a reuşit,
Să ajungă la oraş prima oară,,
Decât în Carul Mare într-o zi de vară.

Copilul de ţărani în Carul Mare
Privea luna cum sta-n a ei splendoare,
Stelele mărunte de la infinit,
Locul unde îngerii au poposit.

Prin cotloanele cerului se plimba,
Depărtările orizontului savura,
Privirea i-a rămas mereu înfiptă
În fâşia cerului de nori dezgolită.

Prin grădinile raiului îngerii zburau,
Din trâmbiţele lor de aur cântau
Iar în mijlocul unor nori de argint
Maica Domnului sta pe tron privind pe pământ.

În călătoriile sale-n Carul Mare
Pe toţi ai casei îi luase la plimbare,
Cu neamurile Carul s-a vârfuit
Ajungând cu toţii până la zenit.

Umblă şi acum Carul Mare pe cer
Şi ne face semn să ne urcăm în el,
E-un lucru pe care cu toţii-l dorim
Dar fiind atât de sus ne tot ferim.

Căci suntem siguri că ne vom rătăci,
Nemaiştiind pe unde ne vom găsi
Şi nici încotro am plecat-n acea zi,
Doar pân-la sfârşitul veşniciei vom pluti.