Recenta carte a domnului Mircea Oprea mi-a produs o reală bucurie. Deşi pe manşeta ataşată copertei autorul ţine să precizeze că „… mă mir în perplexitate, în extaz, de când mă ştiu şi, mărturisesc, calitatea ce mi-o preţuiesc în ascuns e tocmai cea care mă desparte de alţii”, e de apreciat transferul actului de a se mira către sine. Şi aceasta fără să apeleze, cum se întâmplă la foarte mulţi autori, la un subiectivism exacerbat. Punând înadins un transfer de sine lucrurilor din jur e de observat la Mircea Oprea că a avut puterea să abandoneze acel „eu” gonflabil ce afectează negativ valoarea oricărei mirări de sine când nu se păstrează proporţiile.
„MIRAREA DE MINE” (Editura AGATA, Botoşani, 2006, 190p., preţ neprecizat) este o „filozofie” despre OM ca existenţă aflată la intersecţia celor trei dimensiuni: COSMOLOGICĂ, MORALĂ şi TRANSCEDENTALĂ.
Atunci când spune: „Hotărâtul din mine iubeşte planta: ea nu ezită”, Mircea Oprea îşi defineşte dimensiunea cosmologică. Stabilind relaţia cu cei din jur, ţine să precizeze: „Dacă-mi era în fire mulţumirea de ceilalţi, împăcarea cu ei, azi rătăceam într-un cârd, într-o turmă, încă flămânzind pe câmpii sterpe în aşteptarea ploii”. Neapartenenţa la turmă îi întăreşte relaţia cu planta privită ca singurul element necorupt încă: „Lăcomia, ura pentru aproapele sau amestecul în durerea lui, le văd deja şi la animale. E timpul să dispărem, să nu corupem şi regnul vegetal”. Doar iubind planta îşi citeşte biografia adulmecând un crin, îi dispare sentimentul de teamă în faţa mătrăgunei, admiră starea de lalea plantată peste ciulini, e sigur că stejarul ars de fulger nu cade cenuşă-n ţărână, aşteaptă să înfrunzească albastru sub geam cireşul uscat, acceptă uşa plină cu brazde de iarbă sau orhideea care fără a apela la grotesc şi vulgar, asigură echilibrul, simte metafora din florile secerate în grâul copt ca o pâine frământată cu sângele macilor ori este alături de gorunul semeţit deasupra pădurii lovite de trăsnet. Sper să nu greşesc, dar cred că emisarul cosmologic al autorului dinspre plante este crinul.
Dimensiunea morală o întâlnim în secvenţele care pun problema mijloacelor şi a scopurilor în relaţiile cu prieteni, colegi, duşmani, conlocuitori, femei etc., scoţând „adevărul ce zace în greşelile personale”, pe seama animalelor: graurul (ca un neştiut pe un ram de arţar), hipopotamul (care ar trebui să aibă aripi ca o uşurare pentru pământ), rândunica (ce vieţuieşte cenuşiu), vrabia (o ţopăitoare), puricele (tupeu de parazit), bobocul de raţă sălbatică (veşnic rebel), insecta târâtoare (compromis derizoriu între a zbura şi a nu fi), iapa sălbatică (ce-şi ascunde nebunia prin râpe), leul (dobitoc fără fantezie), cocorul (suflet îndărătnicit de har), catârul (viciu periculos de perpetuu perdant), câinele (o potaie de rasă ce duce în lesă corcitura de stăpân), buburuza (un fâlfâit pierdut), lupul (veşnic în haită devorând prăzile ameţite de somn), iepurele (cu nervii modelaţi de lup), melcul (pieton pe limba sa retras în hoitul inodor al timpului), lebăda (lăsându-se măgulită se ia după deltaplane), mânza (veşnică alergătoare după fericire şi trufie), căprioara (conştientă că lupul nu ucide de capul lui), cerbul (pozând veşnic într-o gravură veche), fluturele (se aruncă pe flacără ca spre fratele mai mare), viermele în măr (vagă senzaţie de stăpân), musca verde (angajată la pompe funebre, bâzâie aşteptând să ne dăm duhul), măgarul (îşi alege Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui), urangutanul (pictor cu talent al sentimentului morţii), hiena (înghite hoiturile din marginea istoriei), molia (care ne tot îndeamnă să ne urmăm nasul) etc. Emisarii morali ai autorului sunt Iisus („cel ce l-a atras pe Dumnezeu în politică mutându-l din transcendent în istorie”) şi libelula („Libelulele, stranii replici în zbor la vorbe celebre uitate sau încă necitite”; „Transparentă în strălucire şi vibrând pe arcuşul zborului lin, abrupt, libelula şi-a lăsat trupul subpământului. Ivită înaintea cuvântului rostit, îmi povesteşte de ziua de mâine”).
Pentru a treia dimensiune, cea transcendentală, Mircea Oprea şi-a ales ca emisari pe Dumnezeu şi îngerii. Sunt foarte multe secvenţe în carte care vor să stabilească misterul unirii dintre om şi Dumnezeu, dar cum din cele scrise reiese că este un relativist („Mai mult decât mântuirea, mi-aş dori să-l ştiu pe Mântuitor, să mă cunoască” sau „Dumnezeu să fiu, n-ar afla nimeni. Cum să te lauzi cu asta după atâtea catastrofe făcute deja?” etc.) precum şi un adept al paradigmei postmoderne (manifestat fie şi numai prin întrebarea de la pagina 171: „Dumnezeu fiind mort, totul e permis?”) mă fac să cred că vrea să dea cu tifla timpului, neconvenindu-i că Dumnezeu pune în valoare avantajul absenţei, valorificând tăcerea. Interesându-l în mod special doar misterul morţii şi al zborului, Mircea Oprea spune la un moment dat: „De bine, de rău, cu Dumnezeu m-aş mai împăca, nu şi cu înalţii funcţionari ai Împărăţiei Sale, slujitori ce fac din pământ nemiloasă cădelniţă de jar şi fum” (p.47).
Mirându-se de sine, cartea propusă este un studiu de caz făcut de Mircea Oprea (MO) pe Oprea Mircea (OM), descoperindu-se pe sine ca fiinţă a timpului recent: relativist, postmodern, adept al paradoxului, savurându-şi eşecurile drept răsunătoare reuşite, trăitor în spaţiul lui creatio continua (cum ar spune Liiceanu) unde uimirile sunt nesfârşite. Sunt puţini cei care au curajul să-şi dezhumeze viaţa aşa cum o face Mircea Oprea.

 Georgică Manole