Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    AFORISMELE LUI MIRCEA OPREA: “PĂSĂRI CE ZBOARĂ ÎNAINTEA ARIPILOR”

    AFORISMELE LUI MIRCEA OPREA: “PĂSĂRI CE ZBOARĂ ÎNAINTEA ARIPILOR
    Georgica-Manole [320x200]Autor, Georgică MANOLE

    Sunt un împătimit cititor de aforisme. Ele nu se citesc ca şi cum ai mânca o cireaşă, adică introduci fructul în gură ca apoi să arunci sâmburele, consumând partea vizibilă. Nici măcar ca şi cum ai mânca o căpşună, adică fără să arunci ceva. Aforismul se citeşte în felul în care consumi o portocală: mai întâi o decojeşti tacticos, arunci partea vizibilă rezultată, împarţi miezul în felii subţiri pe care le consumi cu gesturi delicate. Precum portocalele se consumă şi aforismele lui Mircea Oprea, pentru că ele se scriu cu scopul de a lămuri cititorul după ce tu, ca autor, te-ai dumirit într-o mie de probleme, preponderente fiind cele etice şi estetice. De aceea cred că mare dreptate avea Lucian Blaga când a spus că: Literatura aforistică, în starea sa de condiment firesc, indispensabil, aparent insignifiant, dar necesar într-un savant dozaj, e sarea gândirii”.

    Pe această logică m-am bazat când, în timp, am citit aforismele lui Ibrăileanu, Blaga şi Elis Râpeanu. Sau pe cele ale lui Mircea Oprea din „Mirarea de mine” ( Ed. „Agata”, Botoşani, 2006), toate brodate ca nişte paiete pe o filozofie despre OM ca existenţă aflată la intersecţia celor trei dimensiuni: cosmologică, morală şi transcendentală. Spuneam într-o analiză făcută cărţii la timpul respectiv că: 1. „dimensiunea cosmologică este dată de relaţia cu planta privită ca singurul element necorupt, crinul fiind emisarul cosmologic dinspre plante; 2. „dimensiunea morală întâlnită în secvenţele care pun problema mijloacelor şi scopurilor în relaţiile cu prieteni, colegi sau duşmani, Iisus şi libelula fiind emisarii morali ai autorului; 3. „ dimensiunea transcendentală în secvenţele ce vor să stabilească misterul unirii dintre om şi divinitate, Dumnezeu şi îngerii fiind emisarii acceptaţi; 4. „Mircea Oprea se descoperă pe sine ca fiinţă a timpului recent relativist, postmodern, adept al paradoxului, savurându-şi eşecurile drept răsunătoare reuşite”; 5. concluzionam că „ sunt puţini cei care au curajul să-şi dezhumeze viaţa aşa cum o face Mircea Oprea, raportându-se la sine”.
    Prin noua carte de aforisme, „Mirarea de voi” ( Ed. Agata, Botoşani, 2012), Mircea Oprea nu se depărtează prea mult de prima, autorul continuând să-şi deshumeze viaţa, însă raportându-se la alţii. „Tot scrisul e o scrisoare”, spune autorul, şi din această motivaţie extragem concluzia că „Mirarea de voi” în totalitatea ei e o lungă scrisoare adresată celuilalt. Aforismele sunt grefate pe cele trei mari virtuţi ideale, nădejdea, credinţa şi iubirea, special alese pentru a da ideea de zădărnicie, cărora le-au fost găsite şi echivalenţi în deşert ai virtuţilor ideale, asemenea emisarilor din prima carte, respectiv umbra, visul şi fumul. Acestora le sunt asociate, pe rând, gândul, ideea şi cuvântul.

    A scrie aforisme înseamnă a avea înţelepciunea şi răbdarea de a te concentra pe idee. Într-un aforism eşti şi poet, şi prozator, şi memorialist, un pic de eseist, trecător prin culturile tuturor seminţiilor lumii, nu eşti numai român, eşti şi împărat al universului şi rege al filozofiilor, să ai puterea să le armonizezi într-un text cât o fărâmă de diamant, ceea ce e valabil pentru Mircea Oprea. Urme de poezie întâlnim peste tot: „curge despletit râul clipelor prin faţă”; „puşca goală a plecat s-alerge vânatul”; „scrisul ca o dâră pe cerul în amurg”; „mâinile ca nişte broaşte gata să sară alandala”; „curcubeul ca o spaimă arcuită în culori”; „bustul ca bronz retezat în jurul inimii”; „omul, ţărână înduhnită cu poezie” etc. Partea de prozator din autor scoate din cuptorul de aur al minţii momente de o imaginaţie debordantă: „Cad ochii din orbitele trecătorilor, cad ochii şi sunt luaţi pe făraşe de măturători, sunt duşi cu maşina la groapa de gunoi unde vor putrezi, pe culori, în pungi ecologice, cad ochii celor din jurul meu de cum ies în stradă”; „Într-o şuşoteală de foi răsfoite de vânt zboară stoluri de cărţi pe cerul de deasupra oraşului, din urma lor zboară scriitorii, stoluri, stoluri şi ei, apoi biblioteci întregi se ridică de la pământ, păsări migratoare spre Sud, în direcţia Mediteranei. Şi cartea mea dă semne că învaţă zborul”; „Înşirate după preferinţe, ajustate şi scuturate de umilinţa trăită, amintirile devin ostrovul tău de taină, o insulă întinsă cât balconul cu flori de plastic unde te simţi şi tu bine”; „Aţi desenat vreodată un clopot văzut de sus, din cer? Un clopot mare, cel mai mare? Oricât de simplu aţi vrea să-l desenaţi vor fi câteva cercuri ca şirul de unde iscate de piatra aruncată în apă. Clopotul – urechea ivită din cântecul lumii”…Şi tot astfel, cartea e plină de utopii fermecătoare.

    Nimic nu-i scapă autorului. Sunt atacate concepte mari, la egalitate cu obiecte şi fapte simple, de la banalul cartof până la regi şi Dumnezeu. De la banalele rufe întinse la uscat, comportamentul unui vierme minuscul, sensul existenţial al unui bob de porumb sau rolul mult mai tehnicului magnetofon până la concepte ce statornicesc comportamente umane gen sinceritate, simţ al echilibrului, viciu, măreţie, spirit, mântuire, veşnicie, înţelepciune, durere, uitare, viaţă, moarte, prostie…

    Gândul, CA PÂINE A EU-lui, asociat unei „coroane de spini de care nu te poţi lepăda”, este permanent aşezat în preajma nădejdii. Fiindcă „despre acelaşi lucru gândeşti altfel decât gândeai ieri”, autorul ne îndeamnă să scriem „cel mai mărunt gând pe loc, atunci când se iveşte”. Gândul n-ar trebui neglijat, el trebuie „trecut în cuvânt” şi cuvântul în scris fiindcă „scrisul e umbră de gând”. Gândul, în concepţia lui Mircea Oprea, ar trebui să zboare permanent, fiindcă „nu se poate aşeza pe pământ fără să se zdrobească”. Ne avertizează autorul că are oricând un gând în el, „e cineva cu ochiul la pândă, gata să-l înşface”, un fel de „vierme harnic din mine ce sporeşte zi şi noapte, tot el zidindu-mă în coșmarul din care nu poate ieşi”.

    Ideea, CA FLOARE A GÂNDULUI, este asociată permanent credinţei. Conştient că „ideile perfecte se împlinesc în utopii”, ele nu pot să se nască decât acolo unde Dumnezeu îşi lasă privirea”. Ideea, „ca stare de fapt fără trup”, se află, în accepţiunea lui Mircea Oprea, într-o continuă alergare împreună cu Fapta. Mai mult, marile idei, cele care uimesc lumea, „au şi ceva de escrocherie, ceva de truc ieftin, ieşit din mâna vreunui şarlatan cu charismă”. Ideea exprimată în timpuri diferite „altceva spune” aşa cum „şi ideile se tasează în timp şi coboară la şes, par mai de înţeles şi te pătrund prin piele fără efort”. Fiind şi poet, Mircea Oprea îşi permite să ne dea un sfat de bun simţ, „să nu ne luăm după idei mai ales noaptea, nici nu ştii prin ce râpe de beznă te poate târî”. Cu timpul, crede autorul, nu tu mai ai idei ci ideile te au pe tine, te iau prizonier şi „îţi vor pune ele condiţii dacă vrei din nou libertatea”.

    Cuvântul, SUFLARE DIN SUFLAREA DINTÂI, este asociat iubirii. Există o artă a folosirii cuvântului spre a te conduce spre această valoare ideală: „Ştiu cuvinte masive, informe şi brutale, aspre la pipăit, sălbatic de amare când le pui pe limbă, cuvinte ce-mi ofilesc zâmbetul firav. Mi-e greu să vorbesc în aceste cuvinte. Nu le pot rosti fără să-mi sângereze cerul gurii…”; „Sunt şi lucruri de spus în gura mare dar buna cuviinţă, parşiva cumsecădenie, te face să taci”; „Cuvântul îngână fapta, omul, ba ne ia şi-n râs încât zic: ori vorba, ori lumea, e fără rost”. Dincolo de măsură sunt doar cuvintele care îl impresionează şi pe care le pune într-un raport permanent cu tăcerea, întrebându-se adesea: „Ce-or spune cuvintele cât noi tăcem, care n-or vorbi singure, deşirându-ne fiinţa fără voia noastră, iar noi, ca restul speciilor, n-avem nimic de zis?”

    În întreaga ţesătură aforistică despre cuvânt se simte picătura de filozof din autor: „Cuvintele, cuvintele voastre străine, strecurate în spaţiul dintre mine şi mine, se ridică zid, zidul lumii până mă simt şi eu un străin”; „Măsor tăcerea cu auzul cuvântului, potrivit ca bătaia de ceas, se cere spus la ora fixă”; „Ce sunt cuvintele în curgere ca aurul însorit, durabile ca granitul şi scăpărând pătrunzătoare ca stelele, ce sunt decât suflare din suflarea dintâi risipită până şi în gura ultimului păcătos guraliv”.

    Conceptele amintite – nădejdea, credinţa, iubirea, umbra, visul, fumul, gândul, ideea şi cuvântul – se disipează uniform peste cele douăsprezece capitole, ca nişte uşi, ale cărţii, lăsând să curgă scriitura ca un torent limpede de apă de munte: „Jaful din dragoste” ca suport al unei reguli de a trăi lângă alţii; „Pielea de sub piele” ca un omagiu adus simţurilor de sub simţuri ; „Gravitaţia orizontală” ca un eseu despre zborul înfrânt sau al strădaniei de a găsi centrul de greutate al ideii pentru a asigura un echilibru stabil; „Far de beznă” ca susţinere a alternanţei dintre partea de văzut şi partea de nevăzut a autorului, cum are şi Luna ascunsul ei; „Făpturi şi fapte” o veşnică alergare între gând şi faptă: „Tribuna tăcerii” invitându-ne să descoperim tăcerea ca un veritabil necuvânt stănescian între cuvinte; „Pânda de mine” ca o conştientizare a supunerii autorului propriului sistem peratologic; „Mirarea de voi” ca o explicaţie a şederii în interval, sau poate un capitol al aşteptării ca „orizont în care te prăbuşeşti”; „Testamentul răbdării” ca o veşnică aşteptare întru nemurire; „Greşeala în bine” ca o explicaţie a dramei existenţiale provocată de permanenta coabitare om – umbră gata să degenereze asemenea cazului Cezar – Brutus; „Talisman cu ghinion” ca o demonstraţie a permanentei legături dintre carne şi suflet; „Azi nu se mai face ziuă” ca o suliţă îndreptată direct spre inima destinului.

    Volumul acesta de aforisme, al doilea, îl completează perfect pe primul, Mircea Oprea aşezându-se punct stabil pe linia autorilor de gen, dintre care străluceşte Lucian Blaga.

    În final, să reţinem principiul Mircea Oprea: „Spărtura şi poarta prin care să intri în pielea ta le vei găsi singur sau nu le vei găsi niciodată”.

    P.S.: Rândurile constituie prefaţa la cartea „Mirarea de voi”



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5