Timur Lenk – sânge, generozitate, spirit ( I )
Scris de Gruia Cojocaru

I.Pe urmele lui Timur Lenk/Tamerlan
Prin anii ’90, absorbit de studiul Evului Mediu, am îngăduit asupra vieţii a doi mongoli, care au amprentat istoria lumii. Despre unul dintre ei – Genghis Han – am publicat în anul 2010 un material în Revista ,,Luceafărul”; despre celălalt personaj, Timur Lenk, voi dezvălui acum portretul pe care, în virtutea cronicilor de profil, l-am creionat odinioară.

Şi, ca să fiu corect – indiferent de coordonatele obscure ale existenţei cotidiene – trebuie să recunosc că argumentul care m-a determinat să cristalizez portretul lui Timur are o stranie legătură cu o observaţie din volumul ,,Ştefan cel Mare”, scris de istoricul Gică Manole: ,,Biruinţa aceasta totală, copleşitoare, pe care Ţara Moldovei o reuşeşte la Vaslui, poate fi comparată doar cu victoria lui Timur Lenk la Ankara.”
,,Ce era cu Timur Lenk ăsta?” m-am întrebat, aproape uimit, asemenea lui Ilie Moromete, la premierea de sfârşit de an şcolar a fiului său, Nicolae… Nu ştiam prea multe despre acest personaj, însă contactul cu biblioteca, oarecum, m-a luminat.
A încerca, însă, descifrarea destinului lui Timur Lenk (,,Timur cel Şchiop”) – Tamerlan în accepţiune europeană – e un demers anevoios, pentru că trebuie să-l încadrezi într-o epocă densă, complicată şi stranie, cum numai continentul asiatic putea oferi.
Timur (ori Temir,Temür, Demir în limba turcă) provine, întradevăr, din inima Asiei, din Transoxiana (,,Ţara de dincolo de Oxus”), aparţinând unui trib mongol turcit – Barlas. Momentul naşterii sale, 1336, corespunde unei lungi perioade de război civil, în Asia, adesea mocnit, iar alteori manifestat prin violente ciocniri de trupe.

II.Contextul ascensiunii lui Tamerlan
Stăpânirea mongolă, creată de Genghis Han şi continuată de urmaşii săi era, în acea perioadă, către final. Lumea mongolă, în plină transformare, era nomadă şi nu dădea deloc semne că ar dori să schimbe ceva. Nomazii ,,dispreţuiau oraşele, îi dispreţuiau pe ţărani, nu respectau decât yasak-ul şi, dacă n-ar fi fost toleranţi cu toate credinţele religioase, i-ar fi blestemat pe toţi cei care vorbeau de budhism, creştinism sau islam” (Lenercier- Quelquejay, ,,Pacea mongolă”). Islamul îşi făcea, tiptil, simţită prezenţa, confruntarea cu celelalte religii tranşându-se în favoarea sa. O dovadă, în acest sens, e accea că, mulţi dintre hani, au uitat limba maternă şi nu vorbeau decât turca.
Anarhia trona în întreaga Asie. Luptele intestine ruinaseră continentul. Mişcările de eliberare ale popoarelor ori ale grupurilor etnice se izbeau de dorinţa mongolilor de a reveni la grandoarea altor vremuri, însă, fără a greşi, se poate spune că, în întreaga Asie, la jumătatea secolului al XIV-lea rolul de vânător şi vânat se schimbau într-un desăvârşit firesc.
Ancorat în acest peisaj – care doar la suprafaţă e incompatibil cu cel contemporan! – are loc fulminanta ascensiune a lui Tamerlan. Lupta sa pentru putere (1365-1370), în Transoxiana, se desfăşoară în paralel cu un alt eveniment fundamental pentru Asia mongolă: expulzarea dinastiei Yuan în afara Chinei, în 1368-1369.
Dacă în China se stingea o imensă putere, în Transoxiana, printr-un singur om, se contura o mare putere. Deşi în cursa pentru tron, Husain – fratele său vitreg, nepot al lui Qazghan, fostul emir al Transoxianei – era mai bine plasat, Tamerlan, ducând o politică duplicitară – demnă de un machiavelism, de care omul secolului XXI, nu e tocmai străin! – a reuşit, pe 10 aprilie 1370, la Bacra, să se proclame emir (prinţ).

III.Consolidarea puterii emirului
În calitate de emir, stabileşte capitala Transoxianei la Samarkand, adunând mari artişti de pretutindeni pentru a-i împodobi oraşul, pe care, între altele, îl va securiza, înconjurându-l cu un zid de apărare şi refăcând strategica cetate Ark.
După o scurtă perioadă de pace, în care Transoxiana cunoaşte o dezvoltare fără precedent, Tamerland îşi propune să elimine ultima rezistenţă din Horezm – ţinut inclus în domeniul său vast, dar unde s-a cristalizat un mic regat independent, similar, ca întindere, cu principatul Monaco de astăzi. Iese victorios din confruntarea cu oştirea din partea sudică a Horezmului, care-i era ostilă, însă nu se răzbună pe populaţia rămasă, ci, indignat de vestea asasinării lui Khizi Khawadja – un fost apropiat al său – porneşte spre est, în plină iarnă 1373-1374, către stepele din Mogolistan, pentru a-l pedepsi pe Qamar al-Din, care, între timp, s-a proclamat han, în locul victimii sale.
În stepele Mongolistanului, după o urmărire specific nomadă – cu tergiversări, amăgiri şi eschivări – Tamerland îl ajunge din urmă pe Qamar al-Din, îl obligă să accepte lupta şi câştigă bătălia. Se înţelege cu învinsul său, întrucât acesta i-o oferă pe sora sa, pentru a se căsători, iar apoi, prin Kachgar, Ozkent, Kokand şi Ferghana, îşi propune întoarcerea în Samarkand. Cu stupefacţie, observă pe drum că este urmărit de Qamar al-Din, învinsul său, care, în vrednica tradiţie mongolă, se transformase în vânător. Dar nu pentru mult timp, deoarece Tamerland îşi reia ofensiva şi-l hărţuieşte pe (acum) fugarul său duşman, până în inima munţilor Tian-şan. Aici, deşi ostilităţile decurgeau clar în favoarea sa, abandonează teatrul de război, întrucât avusese parte de o premoniţie: l-a visat mort pe Djahangir, fiul său. Visul fusese adevărat, iar Tamerland, care ,,nu suporta moartea celor apropiaţi, a urlat şi s-a aruncat la pământ de durere (M.Brion, ,,Tamerlan”).

IV.Intrarea lui Toktamiş în arena istoriei
După acest nefericit episod, în existenţa lui Tamerland şi, mai ales, în istoria Eurasiei, apare un personaj fascinant – un om inteligent, energic, consecvent, dotat şi cu un fizic impunător – Toktamiş. Rudă cu Oros Han (1361-1377), suveranul Hoardei de Aur, Toktamiş, repudiat de puternicul han, îi solicită sprijinul lui Tamerlan. Acesta îi oferă nu doar sprijinul, ci şi o prietenie care – urmând urletul timpului – n-a putut să fie frântă nici de trădări, ingratitudine ori sângeroasele bătălii… Dar… să continui…
Iniţial primeşte, din partea emirului, un domeniu pe malul fluviului Sîr-Daria, însă Oros Han îi smulge lui Toktamiş micul fief, iar acesta, ofensat, se întoarce, iarăşi, în Samarkand, la Tamerlan. Înfuriat, emirul, în plină iarnă (1377-1378), porneşte la război, pătrunde pe teritoriul Hoardei de Aur, se confruntă cu trupele lui Oros, câştigă, îl ucide pe han, apoi îl ,,unge” pe Toktamiş în locul său.
Din acest moment, pentru Asia, şi nu numai, putem vorbi, în termeni reali – în afară de Tamerlan – de o a doua uriaşă personalitate: Toktamiş. (Mă voi ocupa, oarecum, de evoluţia acestui mongol, deoarece destinul său – şi în continuare – este legat de cel al lui Tamerlan.) Hoarda de Aur, chiar sub Oros Han primisese, în 1376, o puternică lovitură de la noua putere care se năştea, cea rusească. Mai mult decât atât, profitând de invazia lui Tamerland, ruşii zdrobesc, pe Volga (1378) şi la Kulicovo (1380), importante trupe ale Hoardei de Aur, ce părea definitiv pierdută. Toktamiş nu acceptă situaţia şi, ştiind că în câmpiile Rusiei şi ale Ucrainei, Hoarda de Aur se afla în letargie, traversează Uralii, intră în Europa şi ia în stăpânire muribunda hoardă, pe care o va resuscita astfel încât îi va sili pe ruşi să-i recunoască suveranitatea (1382), iar polonilor le va impune un tribut greu.