EMINESCOLOGIE BOTOȘĂNEANĂ (I)
Cercetători, scriitori, poeți și publiciști care au scris despre Mihai Eminescu

Poetul Mihai Eminescu, cel mai reprezentativ intelectual al meleagurilor botoșănene, alături de marile personalități ale culturii, științei și artei românești: Iorga, Enescu și Luchian, a avut parte de cele mai numeroase și ample cercetări asupra vieții, activității și operei sale. Aproape că nu a existat scriitor care să nu fi fost preocupat de Luceafărul poeziei românești și să nu scrie câte o carte, un studiu, un articol, sau o amintire despre poet. Au apărut numeroase cărți, reviste, simpozioane, studii și lucrări de specialitate care au căutat să lămurească, pe cât au permis documentele, viața tumultoasă și grea a poetului, activitatea lui intensă în folosul poporului român,  care ne-a lăsat poezii de mare valoare artistică.

     Scriitorii botoșăneni nu au făcut excepție și s-au aplecat asupra vieții, activității și operei lui Mihai Eminescu, în cei peste 133 de ani care au trecut de la moartea poetului, deși, poate, nu atât cât ar fi trebuit. Eminescu a fost un fiu al Botoșanilor, s-a născut și a trăit aproape jumătate din viața sa pe meleagurile botoșănene și s-ar fi impus o preocupare mai susținută, din partea literaților de pe aceste meleaguri, pentru lămurirea unor aspecte neștiute din viața sa, a modului cum l-au înțeles botoșănenii și ce au făcut ei pentru ajutorarea poetului în momentele grele din viață, cum i-au promovat opera și cum l-au comemorat și omagiat de-a lungul timpului.

      După moartea lui Mihai Eminescu, mai ales în perioada interbelică, au fost câțiva scriitori și publiciști botoșăneni care l-au promovat și au scris despre Mihai Eminescu, amintind aici pe: publicistul Ioniță Scipione- Bădescu, prietenul poetului, scriitorul Barbu Lăzăreanu, preotul și pedagogul Toma Chiricuță, istoricul Nicolae Iorga, eminescologul Dimitrie Murărașu, cel mai prolific eminescolog botoșănean, magistratul Corneliu Botez, colaboratorii revistelor ,,Junimea Moldovei de Nord” și ,,Revista Moldovei” și alții.

     După al doilea război mondial, mai mulți scriitori botoșăneni s-au aplecat asupra vieții și operei lui Mihai Eminescu, au scris câteva cărți importante, au publicat diferite studii despre opera poetului, dar nu suficient, pe măsura importanței și valorii acestui mare poet. Din această perioadă putem aminti pe: profesorul I.D. Marin, poetul Gellu Dorian și Emil Iordache, poeta Lucia Olaru- Nenati, scriitorul Valentin Coșereanu și alții.

     După revoluția din 1989, despre Eminescu s-a scris mai mult, s-au publicat diverse articole și studii cu momente din viața poetului, au apărut reviste de specialitate, care au scris despre Eminescu cum sunt: Hyperion, Luceafărul (Botoșani: online, www.luceafarul.net și formatul tipărit), Glosse, Memento mori, Săptămânalul de cultură: Luceafărul de seară, Revista La AC.
♦ ♦ ♦
  Formarea moral-spirituală a poetului s-a produs în cea mai mare parte la Botoșani și Ipoteşti și în alte locuri botoşănene, unde Mihai Eminescu, de mic copil, a cunoscut frumuseţile naturii, din care s-a inspirat, viaţa oamenilor simpli, munca lor grea pentru a-şi putea asigura existenţa, frumoasele obiceiuri strămoşeşti, a cunoscut primele buchii şi a citit din biblioteca părintească şi cărţile de rugăciuni de la Agafton, a cunoscut prima lui iubire, care l-a marcat profund pentru toată viaţa. 

  Aceste locuri şi aceşti oameni cu care a trăit împreună, aproape douăzeci de ani din viaţa lui (până la plecarea la studii universitare, la Viena, în 1869), au avut o puternică influenţă asupra personalităţii şi caracterului său, au constituit embrionul viitoarelor sale creaţii, au făcut să-şi formeze o concepţie sănătoasă despre lume şi viaţă.

  De aici, din aceste locuri pe care le-a iubit atât de mult  Eminescu, şi-au tras seva cele mai multe din creaţiile sale artistice. Peste 30 de poezii sunt inspirate din locurile copilăriei sale, locuri care există şi astăzi, ca: teiul vechi şi sfânt, vechiul salcâm, Dealul Crucii, stânca stearpă, pădurea Ursachi, pârâul Murelor, lacul cu nuferi, insula cea verde, castelul singuratic etc. 

   Din această categorie de poezii putem să menţionăm: Sara pe deal, Lacul, O, rămâi, Ce te legeni, Revedere, Crăiasa din poveşti, Făt frumos din tei, La mijloc de codru, S-a dus amorul etc. 

   Toate acestea demonstrează că, poetul a fost strâns legat de locurile copilăriei sale, de oamenii pe care i-a cunoscut încă din fragedă copilărie, de istoria poporului nostru, de obiceiurile şi tradiţiile populare, care l-au preocupat toată viaţa. Atunci când Gh. Eminovici vinde moşia Ipoteşti, în 1878, poetul simte cum se rupe ceva în sufletul lui, căutând să adune bani pentru răscumpărarea moşiei, deoarece, spune el: „…cu toate astea mi-ar părea rău, dacă ţărina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâini străine”.

     După moartea lui Mihai Eminescu, o serie de scriitori și prieteni ai lui Mihai Eminescu, au început să scrie despre marele poet, aducând la lumină aspecte din viața sa plină de lipsuri, întâmplări cunoscute  de ei și despre modul cum a fost cunoscută și apreciată opera poetului de către români. Putem spune că, nu a fost scriitor mai important, care să nu scrie ceva despre Mihai Eminescu, luând naștere o nouă disciplină, numită eminescologie. Tonul în eminescologie l-a dat George Călinescu cu monografia sa ,,Viața și opera lui Mihai Eminescu”, apărută în trei ediții: 1932, 1935, 1938. Mai târziu, chiar Călinescu a luat atitudine față de inflația de scrieri despre Eminescu, el vrând să nu se iasă din limitele stabilite în monografia sa. Călinescu, în biografia ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, ediţia princeps, recunoaşte că această carte trebuie să fie îmbunătăţită şi completată:,,Scopul biografiei este viaţa, nu faptele şi când sunt destule fapte spre a intui viaţa, biografia devine legitimă. De-altfel, pentru a ajunge la sinteză trebuie să porneşti tot de la sinteză, singura care-ţi dă tabloul golurilor de urmărit şi de umplut. De aceea, dacă această carte nu poate suferi mari schimbări în structura ei vitală, ea este menită, prin definiţie, să se prefacă şi să se îmbunătăţească prin cercetările şi îndreptările ulterioare, meritul ei fiind deocamdată acela că există” (Postfaţă la ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, Bucureşti, Ed. ,,Cultura Naţională”, 1932).

       După revoluția din 1989, despre Mihai Eminescu a scris cine a vrut și cine n-a vrut, uneori, aducând prejudicii serioase adevărului despre poet și, e greu astăzi, de a stabili cine are și cine nu are dreptate. Trebuie să fim circumspecți în tot ceea ce citim despre Mihai Eminescu, în numeroasele cărți apărute după 1989.

      Dacă e să ne luăm după scriitorul și eminescologul ieșean Doru Scărlătescu, atunci în categoria eminescologilor pot fi trecuți foarte puțini scriitori români, care cu pasiune și dăruire s-au aplecat asupra vieții și operei lui Mihai Eminescu. Pe undeva și Doru Scărlătescu are dreptate când spune: ,,Multe vorbe mari s-au rostit  și încă se mai rostesc despre marele ,,poet național”. Multe din ele, pe drept. Dar și multe, fie că sunt formulate de critici consacrați, fie de tot felul de încurcă- lume aflați și ei în treabă, dincolo de orice măsură și simț al relativului și producând o nocivă inflație în eminescologie. Fiindcă, dacă tot românul nu e poet, cum cu prea mare mărinimie prognosticase bătrânul Alecsandri, atunci el e neapărat eminescolog” (Doru Scărlătescu- Eminescu și ispitele eminescologiei– Editura Junimea Iași, 2018). 

    În schimb,  scriitorul Victor Crăciun îndeamnă pe contemporanii săi să scrie despre poet tot ceea ce se  poate găsi: „…trebuie adunate toate mărturiile despre sinea poetului, indiferent de provenienţa lor – din bruma rămasă de la el însuşi, din operă, din documente, de la contemporanii şi urmaşii lor care le-au reţinut şi repovestit – şi cernute în sita cunoaşterii integrale, căci corelaţia lor logică şi sistematică va duce firesc la firul tainic al Ariadnei”. Eminescologul Victor Crăciun a avut, el însușii, o contribuție importantă în eminescologie, tipărind cca. zece cărți.

      În cartea ,,Luminile şi trecerile lui Eminescu” a scriitorului V. Muscă, carte editată la Cluj- Napoca în 2004, autorul îndeamnă să scriem despre Eminescu:,,…orice intelectual român trebuie sa scrie măcar o dată în viaţa lui despre Eminescu, fie chiar şi un singur rând, aşa cum un credincios are datoria de a se închina zilnic întru slava şi lauda Dumnezeului său”. Da, orice intelectual român trebuie să poată scrie câte ceva despre cel mai genial poet al românilor, cu condiția să cunoască bine viața, activitatea și opera poetului și să nu vină cu fel de fel de idei și informații false, nedocumentate, care fac mai mult rău decât bine poetului.

     Cu cât citim mai multe, din cele scrise despre Eminescu, ne dăm seama că tot mai lipseşte câte ceva, că mai sunt pete albe din viaţa poetului care trebuie lămurite, apar noi documente, dovezi despre activitate sa, prilej de noi adăugiri la biografia poetului. În eminescologie încă sunt multe de spus.
♦ ♦ ♦
Mihai Eminescu nu a avut legături prea strânse cu oraşul Botoşani, după venirea lui de la studii, în 1874, dar a purtat o polemică neplăcută cu literaţii din Botoşani, survenită în anul 1877. În „Curierul Român” din 5 ianuarie 1877, Teodor Balassan, redactorul ,,Lectorului Român”, îl atacă pe Eminescu astfel: „Bunul lui Eminescu, fiind copil, a fost adus în România şi anume la Dumbrăveni….; el se numea Emin. Tatăl d-lui Eminescu, bătrânul Gheorghe Eminovici, trăieşte şi astăzi în Botoşani; şi chiar junele Eminescu nu rătăceşte de mult printre noi”. 

 Este un atac la originea etnică a lui Mihai Eminescu, fără ca acesta să ştie de fapt, originea reală a familiei Eminovici, ceea ce îl face pe poet să replice în mod ironic:,,Dar că-n Botoşani s-ar fi făcut şi literatură şi-ncă literatură ştii cole! cu şic asta n-o ştiam, pân-a nu ne veni Calendarul „Lectorului Român” pe anul 1877 (Anul IV). Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic, fără ca noi să le fi băgat de seamă”.

În două articole publicate de Eminescu în Curierul de Iaşi din 12 şi 23 ianuarie 1877, sub titlul Literatură din Botoşani şi Pro domo, poetul continuă critica literaturii botoșănene:,,Ştiam odată că în vechiul târg al Botoşanilor se face pastramă bună şi în genere se dau cărnii acele modificaţii, care-o fac să se împotrivească timpului şi să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcălii şi pieţe…Cât despre redactorul acestei foi, a crezut a putea renunţa la onoarea de a fi numărat între cetăţenii acelui oraş de vreme ce, zi cu zi numărând, n-a petrecut nici jumătate de an în Botoşani, încât el nu poate fi admis ca normă de ceea ce produce în genere mediul intelectual al Botoşanilor”, ceea ce denotă, după părerea autorului, că poetul nu a locuit dar că nici nu s-a născut în urbea părinţilor săi. Acest argument nu stă în picioare deoarece, cu toate că Eminescu afirmă la supărare, că nu a locuit decât jumătate de an în Botoşani, în realitate el locuise timp de cinci ani și jumătate în acest oraş. 

Sub titlul „Pro Domo”, Eminescu răspunde, în „Curierul de Iaşi” din 23 ianuarie 1877: „Noi cunoaştem aproape tot ce s-a scris în româneşte şi susţinem contrariul. Dintre cei mai vechi Ralet a scris mai corect, dar cu toate operele lui n-au însemnătate. Între cei mai noi I. Adrian e necorect în formă şi lipsit de gândiri serioase. Cât despre geniile poetice, literare, medicale, financiare, juridice etc. care ar fi să iasă alături cu breasla, pe care d-l. R. o tratează c-un dispreţ pe care nu-l merită, acele vor avea să apară de acu-nainte; pân-acuma n-am putut constata provenienţa botoşăneană decât la producte ca acelea ale d-lui Anghel şi ale altor de acelaş soi“.

Vedem din cele de mai sus că şi Eminescu este foarte sever cu creaţiile literare şi  cu autorii botoşăneni. Stilul acesta caustic, este stilul articolelor sale de la „Timpul” care-i va aduce mulţi duşmani. Însă, după cum susţine poetul în acelaşi articol: „E datoria unui publicist de a respinge productele greşite şi criticile sale vor fi cu atât mai aspre, cu cât literaţii de cari va vorbi vor fi mai lipsiţi de cultură. Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii şi novele”. 

Toate acestea i-au supărat pe literații botoșăneni, așa după cum susține și Barbu Lăzăreanu, în articolul său ,,Pe cărarea înflorită a muzelor botoșănene”, în care care spune:,,Îmi cunosc orașul. E o urbe admirabilă dar plină de alintați și de susceptibili. Și cu toate că împrejurările culturalo- literare nu mai sunt azi la fel cu cele de la 1876, te trezești că concetățenii mei nu primesc cu satisfacțiune și socot drept mult neoportună reproducerea bunăoară a următorului fragment din articolul lui Eminescu tipărit în Curierul din Iași de la 12 Iunie 1877” (Barbu Lăzăreanu- Cu privire la Eminescu III, Ed. Cultura Românească S.A.R.- București).

Mihai Eminescu avea suficiente motive de supărare pe botoşăneni; faptul că-i fusese respinsă cererea de a continua studiile gimnaziale şi a i se acorda o bursă la Gimnaziul din Botoşani, numeroase probleme cu justiţia avute de tatăl său în Botoşani, precum şi atacurile lui Balassan la originea sa etnică.

Cu toate acestea, Mihai Eminescu a avut strânse legături cu mulți botoşăneni, pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului: Grigore Goilav, Ronetti-Roman, Gheorghe Bojeicu, Scipione Ioniţă- Bădescu, Andronic Ţăranu, Toma Micheru, Grigore Lazu, cei cinci verişori, copiii Mariei Mavrodin etc. Poetul nu putea să nu-și iubească locurile natale și, toată viața lui, a urmărit tot ceea ce se întâmpla mai important pe aceste locuri, unde s-a născut, a copilărit, a cunoscut locurile și oamenii.

Atunci când Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit, a locuit un an de zile la Botoșani, la sora lui Harieta, fiind ajutat de cunoscuți și chiar de oficialitățile botoșănene, care i-au aprobat un ajutor de 1200 lei. Publicistul și prietenul său Ioniță Scipione Bădescu, redactorul Curierului Român, a fost aproape de poet, a informat opinia publică despre starea sănătății sale, solicitând ajutor material. Articolele sale din ziarul botoșănean sunt o dovadă a interesului acordat poetului  de el și de botoșăneni.
(Va continua)
Nicolae Iosub