EMINESCOLOGIE BOTOȘĂNEANĂ (III)

Cercetători, scriitori, poeți și publiciști care au scris despre Mihai Eminescu

                                              (continuare)

        În perioada interbelică, două mari personalități ale culturii românești: savantul Nicolae Iorga și profesorul universitar Dimitrie Murărașu, au avut o preocupare permanentă pentru viața, activitatea și opera lui Mihai Eminescu. 

Nicolae Iorga (1871- 1940) a fost, alături de Mihai Eminescu, Ștefan Luchian şi George Enescu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai culturii şi artei botoşănene. 

Nicolae Iorga îl cunoaşte pe Eminescu, pentru prima dată, din volumul său de poezii, scos de Titu Maiorescu în 1883. Asta se întâmpla în anul 1886, când Iorga era elev la Liceul A.T. Laurian din Botoşani, așa cum însuși spune:,,Era prin 1886. Între noi, şcolarii de curs superior de la liceul din Botoşani, Neagu aduse cel dintâi vestea unei noi Evanghelii pentru tineret. Mai mare decât noi, având acum sufletul său de bărbat, cu toate coardele din el vibrând, el înţelegea. Peste un an, la liceul din Iaşi, noi, cei din clasa a V-a, înţelegeam cu toţii.

 Această poezie minunată din cele o sută de pagini ale cărticelei albe ne ridica spre ideal- în iubire, care mijea nelămurită în sufletele noastre, în cugetare, spre care se încercau întâi aripile noastre slabe, în taina tuturor depărtărilor şi înălţimilor. Dacă e puţină bunătate astăzi în noi, dacă prin valurile tulburi ale unor timpuri de prefacere ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi nobili în viaţa noastră de simţire, aceasta i-o datorim” (N. Iorga- Trecea pe stradele Iaşului un om greoi…, 1909).

Nicolae Iorga s-a apropiat de poezia lui Mihai Eminescu încă din tinerețe, deoarece acestă nouă poezie era cu totul altceva decât se scrisese până atunci:,,Cu Eminescu m-am deprins când eram în clasa V-a de liceu. Întâi n-am înțeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond. A fost o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora coboară; când am intrat în Universitate eram eminescian”. Și eminescian a rămas Nicolae Iorga toată viața lui.

Nicolae Iorga a scris mai multe articole despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, strânse în volumul „Eminesciana” nr. 25, carte apărută la Editura Junimea din Iaşi, în anul 1981. În cele peste 30 de eseuri, prinse în acest volum, putem observa diversitatea acțiunilor, activităților și scrierilor lui Iorga despre cel mai mare poet al românilor. Activitatea prodigioasă a savantului a cuprins multiple forme de promovare și cunoaștere a poetului, de la încurajarea tinerilor și colaboratorilor săi în direcția preocupărilor eminesciene, stimularea manifestărilor de cinstire a memoriei poetului național, prin ridicarea unor monumente poetului, inițierea unor conferințe de popularizare dedicate poetului, împreună cu alte personalități culturale ale vremii, organizarea de spectacole cu opera poetului, difuzarea iconografiei eminesciene în publicațiile conduse de Nicolae Iorga.

În evocarea „Mihai Eminescu” din 1909, Nicolae Iorga face o apreciere a operei poetului afirmând: „Eminescu se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici în cea mai slabă măsură şi sub nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”. Savantul apreciază limbajul scrierilor lui Eminescu, înțeles de toți românii și faptul că aceste scrieri au un caracter național, ce preocupau pe toți românii.

În articolul intitulat „Fragmentarium”, scris în 1939, Nicolae Iorga spune că dacă Eminescu trăia în alte împrejurări şi condiţii, opera lui ar fi fost mult mai amplă: „Dacă el ar fi trăit în alte împrejurări, vă puteţi închipui ce larg şi-ar fi destins aripile acestea, care de atâtea ori fuseseră împiedicate de a se desfăşura mai deplin”. Iorga vede geniul în persoana lui Eminescu și numai condițiile grele de viață, cu multe lipsuri, au făcut ca opera poetului să nu fie cu mult mai mare. Poetul a fost nevoit să muncească ca un salahor la Timpul, în detrimentul creației poetice și a numeroaselor proiecte nefinalizate (ex. dramaturgia).

,,În ţară, unde moda franceză stăpânea, elementul nou pe care-l aducea încă de pe atunci Eminescu, al cărui suflet era îmbogăţit de reflexivitatea germană, nu putea fi preţuit. Lirismul lui de iubire, din înduioşatele poezii pe care le publicau mult discutatele Convorbiri literare, părea prea simplu pentru un gust falsificat de retorica amoroasă curentă. Evocările lui strălucite dint-un trecut care putea să-l atragă ca pe un romantic, dar care-i era şi cunoscut adânc, intim, prin cetiri îndelungate în vechea noastră literatură- pe atunci cu totul dispreţuită chiar în Junimea, şi cunoscută, numai ştiinţific, de un Haşdeu- nu aflau cuvenita preţuire, nici chiar în cercul, atât de ironic, al Junimii, în care umbrele eroice n-aveau intrare, pentru a nu tulbura bătaia cu perinele, anecdotele dlui Caragiani ori mica pornografie curentă” (N. Iorga- Trecea pe stradele Iaşului un om greoi…, 1909).

Nicolae Iorga, referindu-se la rolul lui Mihai Eminescu în istoria şi cultura românilor spunea: ,,Drumurile istoriei acestei naţiuni trec prin inima lui Eminescu”.

,,Ceea ce admirăm şi se va admira atâta vreme cât se va vorbi limba românească, cât timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român”, spune Nicolae Iorga, referindu-se la limba în care scria Eminescu (N. Iorga- Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu, 1929).

 Savantul apreciază că un poet de excepţie ca Mihai Eminescu apare la intervale mari de timp în viața unui popor:,,Un om ca dânsul îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămânea sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar zbate la picioarele muntelui” (N. Iorga- Omagiul lui Eminescu, 1934).

Mai târziu, Nicolae Iorga a strâns fonduri băneşti, în perioada 1937-1940, pentru realizarea unei statui a poetului la Bucureşti şi pentru ridicarea bisericii cu numele poetului la Ipoteşti. Prin publicaţia sa „Neamul românesc” a făcut apel la contemporanii săi să participe cu bani la realizarea acestei biserici. Nicolae Iorga a înfiinţat Liga Culturală, cu scopul de a strânge bani şi a face la Ipoteşti „…dumbrava lui, crângul lui; să se ridice acolo, pe dealurile acelea botoşănene, un fel de crâng sacru, cum era în antichitatea elenică, şi în mijloc să se găsească şi o locuinţă potrivită cu alesul simţ de frumuseţă pe care-l avea el, în care închinătorii ar putea să vină pentru a face rugăciunea, cum se face,într-un templu, zeului care este sărbătorit acolo”.  Savantul îşi dădea seama de importanţa pe care o are, pentru neamul şi cultura românească, Mihai Eminescu, şi era de părere că trebuie făcut un loc, unde poetul să fie sărbătorit de către toţi românii.

Începând cu anul 1909, Nicolae Iorga a participat la toate manifestările de omagiere a poetului care s-au organizat în țară, luând de fiecare dată cuvântul și vorbind despre poet, a scris prefețele unor lucrări dedicate vieții și operei poetului, l-a făcut cunoscut pe Eminescu peste hotarele țării, prin conferințe și lucrări. 

Nicolae Iorga a participat la dezvelirea statuii poetului de la Galaţi în 16 octombrie 1911, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la trecerea poetului în eternitate, va lua cuvântul şi va aprecia monumentul dedicat poetului, care: „A făcut să răsară dintr-o largă stâncă de marmură însemnată de loviturile ciocanului, figura senină, blândă – nu visătoare, ci măreţ dominatoare a poetului în plină maturitate, în stăpânirea întreagă a geniului său”. Nicolae Iorga l-a promovat pe Eminescu în orice manifestare culturală la care a luat parte, l-a publicat în revistele scoase de el, de-a lungul întregii sale vieți, a ținut conferințe în fața studenților și intelectualilor vremii, pe care apoi le-a tipărit în broșuri. A fost cel mai activ comentator și propăvăduitor a lui Mihai Eminescu.

      Într-o conferință ținută la București, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la moartea lui M. Eminescu, publicată în revista ,,Cuvântul” No.9, 1929, N. Iorga, încheie expunerea arătând impresia ce a lăsat-o poetul generației sale:,,A fost atunci pentru noi un drum al Damascului. Mergeam ca Saul acela care nu înțelegea Cuvântul. Și deodată a venit puternic această inexorabilă lumină și cu toții ne-am lăsat la pământ înaintea zeului care trecea. Și zeul acesta n-a ieșit niciodată din sufletul nostru, și noi și toată generația noastră sîntem înainte de toate ai lui. Limba lui o vorbim, gândul lui îl avem, și viața lui curată de muncă închinată țării noastre, viața aceasta de jertfă, disprețuind satisfacțiile materiale și ignorând preocupările de interese particulare, viața lui o trăim” (Conferință ,,Eminescu- El, generația lui și generația noastră”- 1929).

Așa cum spune autorul Nicolae Liu, în Studiul introductiv, la volumul Eminescu (Eminesciana 25), din 1981, Mihai Eminescu și Nicolae Iorga, sunt cei mai reprezentativi și cei mai mari oameni de cultură ai generației lor, pentru că:,,La amândoi găsim același atașament față de tradițiile naționale integrate într-o viziune universală despre lume și societate, fundamentată pe o cultură amplă, sensibilitate poetică și energie luptătoare, bogăție de idei și varietate de expresie, un paseism fertil care face legătura trecutului cu viitorul și contribuie la ameliorarea prezentului. Amândoi au slujit cu devotament poporul și înălțarea lui morală, s-au aplecat asupra suferințelor lui, au căutat să-i îndrume pașii cu glasul profetului. Amândoi au început și sfârșit în luptă cu societatea vremii … Două genii benefice ale culturii române, două spirite tutelare dincolo de înălțimea zborului de vultur, dar a căror prezență o simțim în toate fibrele spiritualității noastre”.

Prin toată activitatea sa, în sprijinul cunoașterii și promovării operei și activității lui Mihai Eminescu, Nicolae Iorga este botoșăneanul care a făcut cele mai multe lucruri pentru Luceafărul poeziei românești, pe care l-a cunoscut, încă din viață, l-a admirat și l-a omagiat toată viața.

♦ ♦ ♦

Murăraşu Dimitrie (1896-1984) s-a născut la 26 noiembrie 1896 la Botoşani, a fost fiul preotului Haralambie Murărașu și a făcut studii la Liceul A.T. Laurian din Botoșani şi Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti și din Paris. A fost profesor la Seminarul Pedagogic ,,Titu Maiorescu” și Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la venirea regimului comunist.

Dimitrie Murăraşu, scriitor botoșănean și profesor universitar, care încă din copilărie a cunoscut în familie poeziile lui Eminescu, se dedică studiului vieţii şi operei poetului, pentru că: „Eminescu este exemplul permanent, pentru noi, românii. Eminescu ne-a dat conştiinţa că putem crea la înălţimea altor neamuri: după gândul şi sensibilitatea noastră, adică în chip original”. 

Eminescologul este impresionat de cultura lui Mihai Eminescu, care dă dovadă de ,,impresionante curiozități intelectuale, care, departe de a-l duce spre erudiție rece ori spre secare de izvoare proprii, l-a ajutat într-o creație plină de farmecul originalității. Ca toți marii artiști ai cuvântului, ai sunetului, ai materialului plastic, și Eminescu a absorbit hrana spirituală din lectură și studiere pasionată” (D. Murărașu- Comentarii eminesciene- Ed. pentru Literatură, București, 1967). 

Murărașu îl compară pe Mihai Eminescu cu marii gânditori ai Renașterii, pentru că ,,a avut o sete de a ști la fel cu a unor creatori din vremea Renașterii și a fost înzestrat cu un dar de-a asimila și de-a da expresie nouă chiar și unor teme vădit venite din influență străină, la fel cu a lui Virgiliu, Tasso, ori Racine. Eminescu ne apare ca un înalt spirit de comuniune cu mari spirite ale umanității, iar cercetarea operei lui ni-l arată în legătură cu Platon, Shakespeare, Byron, Goethe, Kant, Schopenhauer, Wagner și alții, care deopotrivă au îmbogățit mintea și au înfrumusețat viața celor ce s-au apropiat de ei” (Idem- Cuvânt înainte).

Din opera sa dedicată lui Mihai Eminescu menţionăm: „Eminescu. Scrieri politice”- Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930; „Naţionalismul lui Eminescu”, Bucureşti, 1932; „Comentarii eminesciene”, Bucureşti, 1967; „Mihai Eminescu, Poezii I-III”, Bucureşti, 1970-1972; „Mihai Eminescu. Viaţa şi opera”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983; „Mărturii în legătură cu originea lui Eminescu”, 1931; „Eminescu şi clasicismul daco-latin”, 1932. A fost cel mai prolific şi important eminescolog dintre toți botoşănenii.

Cea mai importantă lucrare a lui D. Murărașu este volumul Mihai Eminescu. Viața și opera, Editura Eminescu, București, 1983, în care tratează viața și opera poetului, în 11 capitole: Între aventură și vocație, Student și boem, Cultură și poezie, Când meritul strică celui ce-l are, În căutarea fericirii, Semnele disperării, Cumplitul zbucium, Concepția despre poet și poezie, Pe culme, Prăbușirea și Transfigurarea. Cartea se înscrie în tonul și linia stabilită de George Călinescu, în volumul ,,Viața lui M. Eminescu”, Murărașu stabilind cele 11 capitole, unele insuficient dezvoltate și lămurite (vezi În căutarea fericirii), având meritul că este primul botoșănean care s-a aplecat, a studiat și a scris despre viața, activitatea și opera lui Mihai Eminescu. Deși cartea a fost terminată în anul 1978, ea apare în anul 1983, probabil din cauza unor probleme de cenzură. Deși este o carte importantă din punct de vedere al subiectului tratat- viața și opera lui Mihai Eminescu-  ea nu a apărut și la Editura Junimea din Iași, așa cum s-a întâmplat cu cărți asemănătoare, în celebrul ciclu Eminesciana, unele chiar mai puțin importante. După moartea autorului, în 1984, cartea nu a mai putut fi revizuită și, nici nu a mai fost reeditată cum s-a întâmplat cu volumele lui I.D. Marin, Valentin Coșereanu și Gellu Dorian. 

Primul capitol, care tratează nașterea, copilăria și anii de școală a lui M. Eminescu, se înscrie în linia celor cunoscute până atunci, autorul agreând varianta nașterii poetului pe 20 decembrie 1849, așa cum a consemnat Gh. Eminovici în psaltirea din casă. 

Autorul tratează cam sumar Serbarea de la Putna, în care Eminescu a avut un rol important, chiar determinant, autorul neavând la dispoziție informațiile din cărțile apărute la Cernăuți, care tratau pe larg acest subiect. 

Capitolul ,,În căutarea fericirii”, tratează dragostea poetului pentru Veronica Micle, dar și prima  dragoste, în mod sumar. Autorul folosește foarte puțin corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, pentru a ilustra  cea mai mare poveste de dragoste din literatura română. Vremurile în care a scris autorul, l-a făcut să fie mai rezervat în tratarea problemelor de dragoste.

Vorbind despre poezia Doina, D. Murărașu tratează subiectul cu multă precauție, specific regimului comunist care controla orice se spunea și se scria și care ar fi supărat ,,prietenul” de la răsărit. El dă altă interpretare mesajului poeziei spunând că poezia;,,Nu trebuie interpretată ca pamflet politic, ci ca adevărată creație literară, căci pasiunea dezlănțuită a poetului nu cuprinde ceva realizabil- practic, nu urmărește un scop exterior poeziei”, când în realitate este tocmai invers. În volum nu este redat nici un vers din poezia Doina.

Autorul este de părere că Eminescu a avut o creștere importantă, în ceea ce privește capacitatea lui creativă, până în anul 1976, perioadă în care sunt începute proiecte de mare valoare literară, spunând că:,,Până în 1876 Eminescu a fost spontan un geniu: ca proiecte, însăilări scânteietoare ori versificări definitive. De acum înainte avem un geniu care cu răbdare, cu trudă lucrează la un câmp poetic mult mărginit, un geniu- artist”. După anul 1876, an trist în viața poetului când îi moare mama, rămâne fără o ocupație care să-i asigure cele necesare vieții, fiind nevoit să trudească ca salahorii în publicistică, Eminescu are mai puțin timp de a se ocupa de creație, după cum însușii mărturisește. D. Murărașu afirmă, în monografia sa, că după această dată Eminescu dă semnale ale ,,disperării„ fiind conștient de boala sa:,,Începe să se grăbească să definitiveze lucrări mărunte, smulgând pasaje din poemele ori dramele mari proiectate mai de mult. Era nesigur de cât timp va mai fi în stare să lucreze ca poet. Boala și-a arătat efectele în vara 1883. Poate că, dacă și-ar fi dat seama de neobișnuitele forțe ale făpturii lui și ar fi întrevăzut un sfârșit pentru mult mai târziu, Eminescu n-ar fi stricat unitatea unor lucrări mari, spre a se face artist- șlefuitor de piese mai mărunte, dar și ele de neprețuită valoare”. Autorul are aici o idee preconcepută despre viitoarea boală de care ar fi suferit Eminescu, că poetul și-ar fi dat seama de pe 1876 de ce i se va întâmpla și se grăbea să definitiveze o serie de proiecte mai mici. Nu putem fi de acord cu această abordare a lui Murărașu, deoarece boala de care a suferit Eminescu era cu totul alta decât cea pe care o credeau cei din anturajul său (lues și paralizie generală progresivă), cu toate că eminescologul caută cu disperare semne timpurii ale bolii necruțătoare a poetului, pentru a justifica evoluția lui literară.

 Nu putem fi de acord cu D. Murărașu, care vede o perioadă de decădere creativă a poetului, de renunțări la unele proiecte mărețe din tinerețe:,,Semnele ,,disperării” la Eminescu nu erau ale unui ipohondru, ci ale unui conștient de o ,,vină” pe care-o purta în el, simțindu-i apăsarea în prezent și amenințarea într-un viitor care putea și fi foarte apropiat. Pentru poezia- artă din proiectele grandioase, era necesară o elaborare îndelungă și Eminescu nu credea că mai avea vreme pentru așa ceva. S-a restrâns la șlefuirea unor piese mai mărunte, smulgând părți și din lucrările proiectate”. Totuși cele mai valoroase lucrări ale lui Mihai Eminescu, cum sunt Scrisorile și poemul Luceafărul, au fost lucrate și definitivate în anii 1881-82, când poetul ajunsese la cel mai înalt nivel al creației lui artistice.

Volumul lui D. Murărașu cuprinde două aspecte distincte: viața lui Mihai Eminescu cu toate momentele neplăcute, cu lipsuri materiale și greutăți profesionale și a doua privind opera poetului, pe care se insistă în mod deosebit. De fapt sunt două cărți în una singură, în care autorul leagă opera poetului de starea sănătății sale.

      Referindu-se la Ediția de Poezii de M. Eminescu, D. Murărașu precizează:,,Am organizat opera poetică a lui Eminescu astfel că antume și postume se învârstează ca într-un buchet de flori variate, nu am pus hotare între ele. Am căutat să le distingem unele de altele numai prin caracterele tipografice – cele tipărite de poet au fost culese, în această ediție, cu caractere cursive. Astfel toate poeziile lui Eminescu se pot citi cu mulțumirea spirituală că avem dinainte ceea ce a găsit autorul demn de publicat și cum se încadrează antumele – cu zgârcenie date de poet la iveală în imensa operă rămasă în caiete cu toate formele ei. Această operă postumă ne dă posibilitatea să cunoaștem și proiectele pe care o soartă vitregă le-a oprit în procesul lor de cristalizare”. Prin modul cum sunt redate și corectate cele trei volume din Poeziile lui Eminescu, au o valoare incontestabilă pentru cercetătorii lui Eminescu și îi facilitează cititorului accesul la laboratorul creației eminesciene, spune doamna Lucia Țurcanu de la Memorialul Ipotești.

Eminescologul Dimitrie Murărașu a scris și tipărit două volume intitulate ,,Literatura populară”, la Editura ,,Scrisul Românesc”, Craiova în 1936 și unul la Editura ,,Minerva” București, în 1977. De asemenea a scos o ediție de ,,Poezii” de Eminescu, la Editura ,,Minerva”, București, 1970-72, în trei volume și un volum de ,,Scrieri politice”, la Editura ,,Scrisul Românesc”, Craiova, în 1931, reluate în mai multe rânduri.

       În anul 1943, Murărașu scoate la Editura Cartea Românească, în cadrul colecției ,,Pagini alese”, No.52, nuvela lui Eminescu ,,Sărmanul Dionis”, în care face o apreciere superlativă a operei poetului, afirmând că:,,La ridicarea nivelului, a contribuit în primul rând Eminescu, care, spre deosebire de atâția scriitori gata să se scoboare ca să fie pe gustul unui public nepregătit, a rămas credincios unei concepții înalte despre artă și a căutat, cu sbuciumul minții și inimii, să impună mulțimii străduința de-a se ridica până la dânsul. Pe paginile poeziei și prozei literare eminesciene ne-am îmbogățit viața sufletească, ne-am deprins să întrevedem lucruri de dincolo de aparența realității, ne-am lărgit sfera de înțelegere și simțire și ne-am format o sensibilitate artistică prin care ne situăm atât de sus față cu ce eram în 1872”, când la citirea, în cadrul Junimii, a acestei lucrări, ea nu a fost înțeleasă decât de Maiorescu.

Dimitrie Murărașu, a cercetat și a analizat activitatea literară a lui Mihai Eminescu, a scris numeroase cărți și studii despre poet, a cercetat publicistica poetului, apreciindu-l la adevărata lui valoare.,,Suflet aprins și entuziast, minte gânditoare și preocupată de toate problemele vieții naționale, Eminescu și-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le socotea mântuitoare. În gândirea românească, el nu reprezintă o simplă atitudine de poet ori de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepție conservatoare naționalistă. El și-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de censor al plăgilor vieții noastre publice pe de alta (Gândirea politică a lui Eminescu, în M. Eminescu. Scrieri politice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930).
 Eminescologul botoşănean D. Murăraşu-
                plic filatelic aniversar, G. Marițanu 

Murărașu a desfășurat o bogată activitate didactică, publicistică și redacțională, istoric literar, traducător și îngrijitor de ediții, redactor la Revista Societății ,,Tinerimea Română” și colaborator la revistele literare și culturale: Luceafărul, Familia, România literară, Ateneu, Cronica, Viața Românească și altele.

     Din păcate, după instaurarea regimului comunist, profesorul universitar Dimitrie Murărașu a fost îndepărtat din învățământul universitar și, în perioada 1948- 1957, când a ieșit la pensie, a lucrat ca funcționar la Fabrica Pipera din București. Nefiind pe placul regimului, lui D. Murărașu nu i s-a publicat volumul ,,Mihai Eminescu. Viața și opera” în cadrul colecției ,,Eminesciana”.

Eminescologul și criticul literar Dimitrie Murărașu a avut o bogată activitate literară în domeniul eminescologiei, fiind unul dintre botoșănenii cei mai preocupați de viața și opera poetului național- Mihai Eminescu- fiind un exemplu pentru noi botoșănenii și pentru toți scriitorii români.

                                         (Va continua)                                                                      Nicolae Iosub