Să ni se fi încețoșat ochii sufletului într-atât încât să nu mai discernem între bine şi rău? A considera că nu e necesară studierea religiei în școală nu poate fi decât rezultatul depărtării de la calea ce duce spre Dumnezeu.

Acestea sunt semne demne de „coada veacului” spunea bunicul din partea mamei, Ioan Greavu – Dumnezeu să-l odihnească – încă de acum mai bine de 20 de ani. A trecut prin două războaie mondiale, a trăit 90 de ani, şi-a crescut copiii şi nepoţii în frică de Dumnezeu şi în respect faţă de credinţa ortodoxă şi s-a învrednicit să treacă la Domnul într-o sfântă a doua zi de Paşti. Era de neconceput ca duminicile să lipsească de la biserică, iar valorile morale erau nealterate tocmai pentru că legătura cu Dumnezeu se păstra aşa cum s-a primit de la părinţi.

Azi, când sfintele biserici sunt tot mai goale, căci  părinții fie nu mai consideră important să-şi ia copiii de mânuță şi să le arate casa Domnului, fie vâltoarea vremurilor pe care le trăim nu ne mai acordă răgazul necesar, azi – cu atât mai mult – e necesară predarea religiei în scoli în scopul compensării acestor lipsuri.

În calitate de părinte, de dascăl şi de urmașă a celor ce s-au jertfit pentru apărarea pământului şi a credinţei strămoşeşti (căci bunicul din partea tatălui, Mihăilă Popa, a murit în al doilea război mondial pe frontul de lângă Odessa lăsându-și pruncul de doar câțiva anișori orfan) îmi pun cu teamă şi cu ruşine o întrebare: oare ce ar spune strămoşii noştri dacă s-ar ridica din morminte şi de pe câmpurile de bătălie unde le zac oasele şi ar vedea la ce micime a ajuns credinţa noastră azi, credinţă pentru care ei şi-au dat viaţa? Măcar din respect pentru jertfa lor, dar şi din nădejdea că – nerecunoscători fiind – totuşi, Tatăl Ceresc ne va milui, ar trebui să cugetăm cu toţii la faptul că atâta timp cât îi oferim lui  Dumnezeu un loc important în ecuaţia vieţii noastre, avem nădejdea că El veghează la binele nostru.

Dacă, în schimb, Îl excludem din gândul, inima şi fapta noastră, vom fi precum frunza în bătaia vântului sau luntriţa pe oceanul înspumat, sortiţi pieirii sigure. Să luăm aminte, aşadar!