Privesc la geamul odăii unde-am crescut odată
Şi caut lumina ochilor mei de altădată,
Văd vârstele mele dragi de demult trecând
Prin curtea mea mereu vesele alergând.

Vârsta mea de acum stă îngândurată
Că se vorbeşte puţin de timpul de altădată,
Adică despre nevoia întoarcerii acasă
Unde sunt mormintele celor care mi-au dat viaţă.

Acolo e văzduhul casei părinteşti,
Acolo e cerul nopţilor româneşti,
Teiu-nflorit al copilăriei mele,
Locul unde-am îmbătrânit-n vremurile grele.

Acolo toate rudele mă chemară
Mi-am convins sufletul meu drag să nu moară,
Îl voi păstra totdeauna împrospătat
Să-l pot duce de fiecare dată în al meu sat.

Să-l pot duce e nevoie să nu uit niciodată
Amintirile dragi care să-mi vorbească,
Pozele de pe pereţi să-mi amintească
Câtă veselie era-n casa noastră.

Oriîncotro aş fi,oriunde m-aş afla,
Nu este mai bine decât la casa mea,
Nu voi fi fericit oriunde aş ajunge
Decât în satul unde cineva plânge.

Este streaşina casei,nu sunt ochii mei,
Ea are totdeauna acest obicei,
Să plângă cu toţi ochii care au privit
De-a lungul vremii pe fereastra din care am ieşit.

Sub cerul natal de îngeri bătătorit
Sunt împreună cu ai mei în satul demult dorit
Cu pâinea caldă de secară pe masă
Cu sufletul proaspăt,plin de lumină,sunt acasă.