Golanii, jandarmii și dama
(secvență dintr-un roman nenăscut)

Gruia COJOCARU

___

Tiberiu Zală  avusese o zi proastă. Se trezise ca de obicei la cinci dimineața pentru a ajunge la muncă netulburat, descărcă cu motostivuitorul marfa din tirurile ajunse de cu noapte în firmă, dar când finaliză treaba de bază primi vestea-bombă: 

• Ești liber, nu mai avem nevoie de serviciile tale! i-a zis șeful de tură.
• Cum? Nu înțeleg?!…

–    Poți să rămâi până la sfârșitul programului, să pleci cu mașina firmei ori, dacă vrei,  te cari acum, oricum te pontez pentru ziua asta!

• Șefu’, da’ am muncit zdravăn pentru compania asta, v-am adus atâta profit…
• Ai fost plătit, Tiberiu, n-ai muncit de pomană!
• Bună plată, taică, cu salariul minim pe economie…
• Ți-a convenit, de-asta ai rămas, băiete!

Tiberiu simți un val fierbinte cum urcă din piept către tâmple. O pensulă nevăzută îi coloră roșu ochii. Îl țintui pe șef o clipă, ca atunci când oprești timpul ca să-ți iasă poza mai limpede în camera foto, apoi se îndreptă spre vestiar nefiresc de calm. Își strânse cele câteva fleacuri, care rânjeau sordid într-un colț și plecă fără să clipească. Ceasul indica ora 13, să aștepte până la 19 era un sacrificiu mai mare decât cei cincizeci de lei pe care-i dădea pentru taxi. Plus umilința. 

Asta e! și-a zis când a urcat în taxi. 

–    Pe Lipovei, a murmurat mecanic, fără să-l privească pe taximetrist.

După ce-a coborât din mașină a poposit pe o bancă dintr-un loc de joacă pentru copii. Și-a aprins o țigară și privea în gol cerul. La câțiva pași, trei băieței făceau trenuleț pe tobogan. O bunicuță își îndemna nepoata să-i imite pe copii. Abia urca scările, să fi avut poate doi anișori. Ștrengarii o ocoleau cu grijă, fără să-i dea vreo atenție. Fetița se lăsă pe spate când ajunse sus, iar mișcarea circulară potențată de gravitație o scoase iute de pe burlanul șerpuit. Tiberiu văzu ca prin vis rostogolirea păpușii, dar era atât de absorbit de problemele lui încât nu putu reacționa. Se trezi când țipetele micuței inundară spațiul. O ridică încet, cu grijă și-o lăsă ușor să alunece în brațele bunicuței. 

–  Îmi  pare rău! zise el, de parcă ar fi avut vreo vină.

Bunicuța se depărtă în grabă, fără să răspundă. Tiberiu urmărea pașii bătrânei, gândindu-se că, dac-ar fi fost ancorat în imediat, ar fi putut interveni. Îi păru rău, însă știa că lecția primită de copilă ar putea să-i prindă bine mai târziu. Trase adânc din țigară. Presiunea pierderii locului de muncă revenise cu forțe noi, când o mână de fier îl înșfăcă de gât ridicându-l brutal. Privi stupefiat, fără glas în direcția croită de menghină. Cinci jandarmi îl priveau ca pe-o cârpă, pe care intenționau s-o culeagă pentru containerul din piață.

• Ce e, ce s-a-ntâmplat?! întrebă Tiberiu răgușit, după clipa de buimăceală.
• Vii cu noi, știi tu pentru ce!
• Chiar nu știu! urlă el și dădu să se elibereze, însă menghina îi frângea gâtul nemilos.

Tiberiu era foarte robust pentru greutatea lui, dar cele 70 de kilograme păreau o pană în mâna zdrahonului de doi metri și un chintal de mușchi.

–    Ți s-a-nfundat, istețule, de data asta nu scapi! îl informă suveran un gardian negricios, cu o cicatrice rozie în stânga bărbiei.

Tiberiu încercă să zâmbească, gândindu-se că tocmai a plonjat în Procesul lui Kafka, dar menghina îi transformă surâsul într-un rictus tâmp. Ar fi vrut să fugă, gâtul său avea nevoie doar de o clipă de libertate, însă cleștele nu slăbea defel filetul. Se gândea că-i vreo poliță coborâtă din nopțile de pandemie, când lovise scurt doi gardieni și scăpă de patrula de noapte după o cursă dementă. Dar pandemia era istorie, chiar o fi vreo vendetă? se întreba turmentat, dar gândul era jugulat de cleștele care-i confiscase gâtul. 

Încetase să se mai împotrivească. Zăbala îl împiedica să-și ducă gândurile într-o albie logică. Furie nu simțea, dar nici teamă. Voința era amputată. Doar durerea era vie și-i captura întreaga ființă. În menghina oarbă era cristalizată cinic toată viața lui.

Ajunseră lângă un bloc înalt, sidefiu, cu fața de topor bun de despicat bușteni proaspăt doborâți. Niște adolescenți se ridicară de pe bancă când zăriră captura jandarmilor.

– Ăsta-i? întrebă un individ roșcovan, stropit cu pistrui lăbărțați pe obrajii stacojii.

– Nu, nu-i ăsta, era tot chel, da’ era mai făcut, spuse un băiat cu nas roșu, borcănat și buza superioară spartă.

Menghina pieri pe dată. Tiberiu prinse puteri:

– Bă, nesănătoșilor, voi luați oameni de pe stradă și-i acuzați de te miri ce, ca niște zevzeci?!

– Lasă pliscul moale că ți-l dăm cu bulion! îl povățui părintește individul cu menghinele la vedere.

– O să vă fac reclamație la secție! aruncă Tiberiu o săgeată scurtă.

– N-ai decât, asta-i procedura în astfel de cazuri, sau ai uitat când umblai noaptea după iepuri?! concluzionă interogativ roșcovanul, vizibil nemulțumit. 

A, asta era – pandemia! Nu, nu uitase… își aminti de roșcovan cum gâfâia ca un gânsac în urma lui, și-l aminti și pe zbanghiul cu menghine, pe care l-a culcat pe asfalt cu un upercut, simulând că s-ar ghemui supus. Da, logica deslușea traverse noi în războiul de țesut al zilei. 

– Salut, băieți! ridică zâmbind mâna dreaptă și făcu stânga-mprejur luminat.

Avea o stare bună când își întâlni camaradul, Astaloș Curuțiu, un român cu destule rămășițe maghiare în sânge. Curuțiu își detesta numele, însă mama sa, Bika, pe jumătate unguroaică, a ținut nu doar să-și păstreze numele de familie, dar, simbolic, și-a revendicat prin fiul său moștenirea curuților (kurukok) – luptători maghiari, care la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII au dus o luptă înverșunată împotriva habsburgilor. O admira enorm pe maică-sa pentru tenacitatea de bivol, parcă predestinată de semnificația numelui, Bika însemnând taur în maghiară. Deși era mai mult decât încântat, simula că se amuză cu istoricul familiei. Totuși, din motive de igienă prefera să se prezinte sub un pseudonim, tot maghiar – Cioloș. Nu fusese ales întâmplător, crescând pe ramura ugrică a limbii era alintat, uneori, în copilărie cu numele Cioloș, o iubire pasageră a Bikăi, pe care femeia o zăvorâse hoțește în străfunduri și pe care o vedea responsabilă pentru boțul de carne ivit nouă luni mai târziu. Mamei i se părea că-i o ironie faptul că Cioloș purta în tolba rădăcinilor zestrea de hoț, ademenitor, înșelător, însă argumentele din noaptea de foc clandestin și viața ștearsă alături de un soț bețiv erau suficient de penetrante pentru a suprima vreun regret. Pe băiat nimeni nu-l știa de Curuțiu, până și profesorii îi ignorau prenumele, iar Cioloș se pliase fidel pe arhitectura numelui, cochetând de timpuriu cu încălcarea legii.

– Salut, Cio’! Ce faci, golane? îl întrebă Tiberiu, când îl văzu pe o bancă în parc.

– Salu’, golane, beau o bere! Liber! Ia și tu una!

– Liber la ce, golane? întrebă nou venitul desfăcându-și doza de bere.

– Mâine mă saltă băieții, știi, povestea aia cu șofatul băut la volan, când m-au prins gaborii acu’ doi ani. A venit scadența, m-a anunțat avocatul că judecătoria a trimis poliției mandat să mă ridice, golane!

Tiberiu nu știa cum să reacționeze. Cunoștea speța, dar nu identifica niciun element de încurajare.

– Hai, bă, golane, că n-o fi dracu’ așa de negru!

Celălalt zâmbi stins. Se lăsă o tăcere grea. Cioloș scoase din sacoșă o doză nouă de bere și-o dădu pe gât fără să ciocnească. Tiberiu bău încet berea care-i fusese oferită, de parcă ar fi fost martor la un priveghi.

– Bă, golane, nici bani n-am, iar muierea asta a mea n-are nici pentru ea. Și mai duce-n spate și plodul.

Cioloș trăia cu Irina de vreo șapte ani, fără cununie, dar se părea că se înțelegeau binișor. Nu agoniseau mare lucru, femeia era vânzătoare la un magazin de cartier – salariu minim pe economie – , el era salahor la diverse firme din oraș, câștiga fluctuant, uneori destul de bine, dar modest în general. Erau cam strâmtorați financiar, mai ales din pricina băuturii de care Cioloș nu se dezlipea în vreo zi, dar își întindeau suportabil Viața de la lună la lună. Cu plodul muierii era o problemă, că nici la școală nu l-a tras ața, dar nici la muncă nu mergea la cei douăzeci de ani  împliniți. Timpul era încă de partea lui, drept răsplată – negăsindu-și un rost, scandalagiu cu acte-n regulă – făcea tot ce putea să nu părăsească zodia lui pierde-vară.

– Bă, nu-ți promit, că nici eu nu stau bine cu monetarul, da’ când pot o să-ți trimit ceva lovele.

• Poate n-ai să uiți, golane! zise Cioloș ușor destins.

Ciocniră doze noi de bere. Tiberiu uitase că-și pierduse locul de muncă, Cioloș reuși să-și scoată câteva zăbrele din colonia penitenciară zidită înlăuntru. Se detașaseră puțin de realitate și era bine, sau, oricum, suportabil. Nu observară decât târziu că-i înconjurară un cordon de gardieni și doi polițiști.

• Ce-avem noi aici?! întrebă vesel gardianul roșcovan, amicul lui Tiberiu.

–    Consumați alcool în locuri publice, actele la control! ordonă un polițist.

Cheflii se supuseră. Polițistul cercetă cărțile de identitate și-i înmână lui Cioloș mandatul de executare a pedepsei închisorii. Cioloș îl cercetă în diagonală, căutând datele despre pedeapsa finală. Știa că se vor contopi două infracțiuni, prima că se găsea în termenul de supraveghere de doi ani al amânării pedepsei de 1 an și cinci luni pentru lovire și alte violențe, iar a doua era cea rezultată dintr-un control rutier de rutină, când a fost depistat la volan cu o îmbibație alcoolică de 2,92 grame pe litrul de alcool pur în sânge. 

–   Doi ani și trei luni de moarte! constată Cioloș dezarmat.

– Ridică-te! Întinde mâinile! porunci polițistul, fluturând cătușele. Iar lu’ ăsta, arătă înspre Tiberiu, faceți-i un proces verbal de contravenție pentru consum de alcool în locuri publice. Da’ mai întâi, percheziționați-l!

Două cuttere tip bisturiu îi găsiră în buzunare, unul la piept, altul în spatele pantalonului. Tiberiu le folosea la muncă pentru tăiat foliile și chingile paleților cu marfă. Uitase de ele, ori poate că le păstrase intenționat pentru un plus de siguranță. Fuseseră utile în alte ocazii.

– Arme albe! exclamă cu entuziasm roșcovanul. 

– Ia să vedem unde are domiciliul – Craiova! descoperi cu același entuziasm unul dintre polițiști. Voi sunteți ăia cu săbii, cu iatagane…

–   Nu, domnilor, vin de la muncă, vă arăt legitimația – dădu Tiberiu să se caute în buzunare – pur și simplu le-am uitat!

–   Cum le-ai uitat, drăguțul de tine – dacă te prinde unul de spate îl compostezi cu bisturiul de la piept, și dacă ești prins de piept, duci mâna la spate, nu?!

• Da, și la ce moacă are, e clar! Ca să nu mai vorbim de mâini, observă celălalt polițist. 

Adevărul era că pe Tiberiu nu-l ajuta exteriorul în nicio dispută cu autoritatea. Ras în cap, cu ceafa musculoasă, în ciuda dimensiunilor reduse ale corpului, avea chipul brăzdat de cicatricele unor încăierări vechi, mai ales pe arcadele proeminente. Avea o față de încasator bun, cu bărbia lată, rezistentă, iar oasele pumnilor, ieșite nefiresc de mult în relief, confirmau fără laudă inutilă trecutul tumultuos. Surprinzător, destule dame din paliere sociale diverse îl găseau atrăgător, mai ales pentru relații pasionale fulgurante, care nu lasă urme vizibile în relațiile conjugale parafate prin contractul de la starea civilă.

–  Lăsați-l să plece, vă rog, e de la mine din oraș, am crescut în același cartier! îi zise cu voce joasă un gardian polițistului cu identitatea! lui Tiberiu în mână.

Polițistul își strânse dezgustat colțurile buzelor, privi în lateral, scuipă apăsat, îi dădu olteanului cartea de identitate fără să-l privească și zise murmurând printre dinți:

–   Craiovița Nouă, dispari secătură, să nu te mai prind vreodată!

În afara gardianului care-a intervenit pentru Tiberiu – grație unei reminiscențe din copilărie, când îi admirase isprăvile deșucheate –, ceilalți gardieni se holbară nervos, dar nu îndrăzniră să deschidă gura. Cioloș însă insistă rugător:

–  Vă rog mult, se adresă el polițiștilor, lăsați-l pe colegu’ să-mi aducă și mie două sticle cu apă și-un pachet de țigări.

• Bine! Acceptă cel de-al doilea polițist, dorind să-și marcheze autoritatea.
• Sun-o întâi pe Irina, poate mi-aduce ceva. Să-ți dau numărul de telefon…

Tastă numărul de telefon al damei, nu-l avea, însă o cunoștea pe concubina amicului său. Au mestecat împreună, prin aprilie, înainte de Paște, o secvență de timp. Un accident banal, de care-și amintea amuzat, dar fără emoție. Îl cărase pe Cioloș în spate până acasă. Fuseseră la o bombă, în mahala. Băuseră vârtos, în egală măsură – bere și coniac. Tiberiu părea că n-avea nimic, Cioloș era praf, i s-a rupt filmul. Biologia nu prea funcționa, dacă luai în calcul dimensiunile celor doi, Cioloș fiind înalt, masiv, cu trup de pilier într-o echipă de rugby. Distribuția alcoolului pe kilogram nu putea fi explicată de știință în cazul lor. Poate că moștenirea genetică din Moldova făcea diferența. Tiberiu crescuse de la șapte ani în Craiova, dar toate rădăcinile lui erau din Estul României, unde nu arareori se cristalizează relații cordiale cu amicii lui Bahus încă din pruncie. 

Cert e că pe olteanul moldovean l-a ajutat rezistența la alcool, când l-a descărcat pe Cioloș pe parchetul din dormitor. Abia atinse pardoseala și un sforăit șuierător îl birui pe malac. Irina se uită la geamantanul de carne cu toată repulsia de care era capabilă, apoi îl cântări provocator pe Tiberiu. Tânărul intră rapid în joc. Ochii li s-au întâlnit într-o ciocnire metalică. A făcut încet un pas în față. Femeia îl privea concentrat, feroce, ca o leoaică la vânătoare de bivoli. Tiberiu a prins-o de mijloc, apoi, sorbindu-i buzele, și-a coborât mâinile pe fesele ei. Era deja în erecție. O trase ușor spre ieșire, însă felina intuind că oaspetele căuta un loc mai intim s-a desprins suveran din brațele lui:

– Nu, aici vreau!

Nedumerit, Tiberiu întinse mâinile spre bărbatul care sforăia.

– Stai liniștit, până mâine după-amiază nu se trezește, nici la muncă nu merge, idiotul!

Tiberiu încercă s-o îmbrățișeze, însă femeia îl opri cu un gest ferm. Avea o cămășuță din bumbac, care se mula pe corpul mlădiu, adolescentin, în ciuda faptului că tocmai spărsese patru decenii. Iarăși biologia o luase razna. Își descheie încet, agonizant fiecare nasture. Se eliberă de povara de pe bust cu o mișcare simplă, din umeri, și rămase într-un sutien negru, brodat. În contact cu lumina albă a becului LED, pielea arămie de pe abdomenul plat sclipea apetisant. Tânărul încercă din nou să se apropie, dar felina blocă iarăși demersul. Descheie capsa blugilor și trase încet fermoarul cu mâna stângă.

–    Bă, te duci azi?! întrebă Cioloș rugător, dar și agasat în același timp.   

–  Da, da… m-a prins un cârcel, rezolv acu’! zise Tiberiu derutat de filmul căzut intempestiv.

Cât intră în primul magazin alimentar, o sună pe Irina și-o informă în legătură cu noua destinație a lui Cioloș. Știa, polițiștii îl căutară initial acasă. Pregătise deja un mic pachet și merse la secția de poliție. Plodul auzi tărășenia și se ținea după ea, la distanță. În curte, lângă Serviciul pentru Imigrări, încătușat, Cioloș o întâmpină flancat de doi polițiști. 

• Speram că mai avem o seară… se chinui captivul să zâmbească.

Irina nu răspunse. Bărbia îi tremura, ochii i se umeziră adânc, dar își reprimă lacrimile. În spatele ei, Cosmin, plodul, se căznea să nu meargă împleticit. Când ajunse în dreptul lui Cioloș, începu să danseze grotesc, pe ritmuri de manea încropită la repezeală:

–  Gata, fraieeere, am scăpat de tine! La pârnaieeee-i locu’ tău, da’ cât stai la mititica mama își găsește pe  altu’.

Captivul nu răspunse. Îl privea calm pe Cosmin, de parc-ar fi privit la microscop o gaură neagră dintr-o galaxie străină. Tiberiu în schimb ar fi vrut să-l calce pe cap pe puștan, în vreme ce polițiștii râdeau înfundat.

–  Hai, gata, terminați, vizita s-a încheiat! anunță pripit unul dintre polițiști, amintindu-și brusc de camerele de supraveghere care, prin apariția plodului, ar fi putut să niveleze o sancțiune neașteptată.

Cioloș o îmbrățișă scurt, violent. Irina nu reacționă în nici un fel, parcă se volatilizase din interior, rămânând doar cu hainele ce-i ambalau neglijent carcasa de carne.  

• Nu uitați de bani! zise Cioloș, privind încețoșat peste umăr.
• O să vezi bani de la noi când o să-mi văd ceafa fără oglindă! aruncă batjocoritor plodul.

–    Ai grijă de tine, golane! spuse Tiberiu, confirmându-i oarecum sprijinul printr-o înclinare vagă a capului.

O conduse acasă pe Irina. Era pământie. Îl servi cu o cafea rece, fără să rostească vreun cuvânt. Tiberiu îi respectă tăcerea. Îi era un pic necaz că intrase în apartament. Sentimentul că-i intrus părea evident, însă, văzând-o în tricoul transpirat, mulat pe sâni, simți instant un val de căldură. Se ridică. Prohabul dădu să explodeze. Ca din greșeală o atinse în lateral, aproape de sânul stâng. Irina ignoră gestul. 

• Cum o să ne descurcăm de-acu’? întrebă femeia mai mult pentru sine.
• Hai c-o să mai ajut și eu! conchise Tiberiu, fără să chibzuiască prea mult.
• Bine, da’ tu ce lucrezi? întrebă ea inofensiv.
• Sunt operator producție la o multinațională.
• Bun, și cât câștigi? întrebă ea cu o voce trezită brusc.
• În jur de opt mii, depinde de comenzi, uneori mai mult, alteori mai puțin, da’ pe-acolo.

Tiberiu nu mințea decât parțial, jobul lui era într-adevăr  de operator producție, însă lucra pe un motostivuitor de la începuturile lui în companie, când fusese angajat ca manipulant marfă. E adevărat că, după șase luni, când a semnat așa-zisul contract pe durată nedeterminată, a fost încântat de modificarea statutului profesional pe hârtie – operator producție dă bine la orice prezentare în plan social –, însă salariul i s-a mărit cu doar 50 de lei peste venitul minim pe economie. Iar anunțul de dimineață îl arunca strident în șomaj, însă dintr-o eleganță interesată nu era cazul să-i dezvăluie Irinei datele fruste ale realității socio-profesionale în care băltea.

Ochii femeii prinseră strălucire. Cu un gest neglijent scăpă ceașca de cafea pe tricoul portocaliu.

• Oh, ce împiedicată sunt!

Tiberiu observă un sul de prosoape de hârtie într-un colț al mesei și se grăbi să se facă util. Irina desfășură rapid trei prosoape, absorbi licoarea rece, apoi privi lung pata maronie.

• Iese la spălat! adăugă jucăuș.
• Să te-ajut! se oferi la fel de jucăuș Tiberiu s-o scape de tricou.

Se sărutară pătimaș. Într-o clipă tânărul se eliberă de cămașa de pe bustul său și puse mâna să-și descheie cureaua de la blugi. Irina îi prinse mâna, i-o înlătură ușor cu o mișcare scurtă și se ocupă de înlăturarea blugilor cu mișcări ferme, lascive. Se lăsă apoi în genunchi, ghemuită într-o poziție comodă, trase boxerii cu mâna dreaptă, iar cu cealaltă prinse strâns mădularul. Tiberiu simțea că i-a pierit saliva, când limba felinei îi cerceta umed sexul.

• Cum e? întrebă felina provocator, privindu-l biruitor, fără să-și întrerupă activitatea.

Tiberiu nu răspunse. Trăia cu intensitate paroxistică astfel de momente, deși nu era tocmai o noutate. Se desfăta receptând nesățios fiecare senzor din corp, așa cum faci cu o mâncare bună la restaurant, unde savurezi întregul în vreme ce faci o evaluare în funcție de calitatea meniului, a serviciilor, a atmosferei. Nu era cinism în faptul că-și cântărea partenera de așternut, realiza instinctiv că prelungea voluptatea, altfel s-ar fi terminat rapid și n-ar fi fost cel mai bun lucru pentru nici unul dintre ei. Pe Irina o plasă cumva în rândul expertelor, departe însă de vârful piramidei, dar totuși suficient de validă pentru un sex oral de calitate. Faptul că nu-și folosea incisivii, așa cum fac majoritatea damelor care debutează în explorări pe acest plan, era suficient cât să-i acorde o bilă albă, nu mai mult.

–    Ți-a plăcut? întrebă Irina după ce-și șterse explozia vâscoasă, ce i se prelingea alb de pe buze pe sânii încinși.

• Ești valabilă! zise Tiberiu admirativ.

Irina detectă o nuanță ușor batjocoritoare în glasul lui, însă n-avu răgaz pentru procesare. Tiberiu, în schimb, n-avea nevoie de timp de refacere, o penetră adânc, iar ea se dărui total, fără granițe.

– Mi-ar plăcea să avem o relație fără întreruperi, zise femeia după zbenguirea erotică. Dar să știi că am nevoie de bani, continuă ea fără jenă, cu siguranța unui exportator de cereale care, după ce a ancorat în port pentru a-și onora comanda, așteaptă plata. Tu stai cu chirie sau ai apartament?

Tiberiu își aprinse o țigară, trase violent un fum și privi în jur.

– Ai o scrumieră?

Irina îi aduse o farfurioară de la un serviciu de cafea descompletat, după ce mai întâi își înfășură spațiul ardenței cu un prosop de baie.

–  Uite ce-i, Irina, o să fiu sincer cu tine – sunt operator producție, dar câștig puțin, abia pot să mă-ntrețin singur. 

– Cummm?! Dar ai zis că… zise Irina, abia cenzurându-și iritarea. Dac-aș fi știut, n-aș fi fost așa! continuă femeia, furioasă că i se oferise atât de generos.

– Eiii, a fost bine pentru amândoi, nu?! întrebă Tiberiu, iar femeia desluși aceeași notă batjocoritoare în glasul lui.

– Tu crezi că dacă știam că ești un coate-goale aș fi fost la fel?! întrebă ea veninos, fără să-l privească. E prima oară când am făcut anumite treburi!

Tiberiu nu răspunse, își trase hainele semi-grăbit, lăsă discret o sută de lei pe un scaun din apropiere, o privi o clipă deschizând brațele încurcat, apoi ieși pe ușă fără un cuvânt. Țigara încă fumega în scrumieră când ajunse în stradă.

 

Gruia Cojocaru