Mihai Bivolaru s-a născut în anul 1936 și a murit la începutul anilor 2000. Atunci când l-am întâlnit, avea 63 de ani și era nevoit să cerșească în fiecare zi – întotdeauna, în același loc, în fața Poștei Centrale din Iași. Era adus dimineața de ginerele său, care îl ducea seara acasă, într-un sat de lângă Iași, impunându-i un „plan de încasări zilnice” obligatoriu și luându-i toți banii adunați; dacă nu strângea suma pretinsă, era bătut fără milă și lăsat în stradă până o aduna, pentru ca a doua zi să o ia, mereu umilit și învins, de la capăt. Din motive lesne de înțeles, nu a putut mărturisi în mod public aceste dureroase adevăruri; mi s-a destăinuit în particular, contra unei „atenții” suplimentare. Despre viața sa amară, dar și despre dorința vie de a trăi, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 26 iunie 1999, pe locul în care își câștiga zilnic existența lui chinuită.

– Cum vă numiți?
– Bivolaru Mihai.

– La ce oră vă treziți?
– Pe la opt, că nu mai am ce face.

– Și aici, câte ore stați?
– Dacă adun niște bani de mâncare, iau o bucată de pâine și mă duc acasă; dacă nu, toată ziua.

– Trăiți singur sau aveți pe cineva?
– Mi-a murit baba și mi-a rămas fata, care e căsătorită și locuiește cu mine.

– Reușiți să adunați cât să vă ajungă să mâncați toți într-o zi?
– Nu, niciodată; dacă fac două-trei mii de lei, tot e ceva și sunt mulțumit și cu atât.

– Și cum puteți trăi cu banii ăștia?
– N-am cum; trebuie să plătesc chirie, lumină, apă, cât mai mâncăm câte ceva, pe-acolo… De o cămașă, nici nu mai pun problema.

– Ce fel de oameni vă ajută?
– Care are, mai dă; care nu…

– Cine dă mai mult?
– Care-s mai milostivi – și femei, și bărbați, și copii… Mai mereu, tot cei mai necăjiți.

– Cum le cereți?
– Le spun „Bogdaproste!” – și înainte, și după ce-mi dau, dacă primesc ceva.

– S-a întâmplat să aveți necazuri cu lumea?
– Unii mă mai judecă: „Du-te la muncă, nu la întins mâna!”; alții trec pe lângă mine și mă lasă în pace.

– Există concurență cu alți cerșetori?
– Nu mă iau de nimeni, să-i întreb: „De ce stai aici?” Eu stau pe locul meu, ei – dincolo…

– Ce-ați mâncat astăzi?
– O ciorbă de la cantina săracilor.

– Iar seara?
– Un cartof prăjit… Un cartof cu usturoi…

– Vă sprijiniți într-un baston; de ce?
– Nu pot să merg; am cangrene. Mi-au spus că trebuie să-mi amputeze piciorul și n-am vrut.

– Credeți în Dumnezeu?
– Cum să nu, domnu’? Altceva, ce-mi mai rămâne?

– Care e cel mai bun prieten al dumneavostră?
– Nu am pe nimeni; numai pe Dumnezeu.

Florin Bălănescu