El. S. IONIȚESCU
__

Societățile contra înjurăturilor erau implicit societăți împotriva violenței, a alcoolismului… Prin 1934 la întruniri participau și țărani sau meseriași, unii din curiozitate, alții din dorința de a informa comitetul cu fapte din sate.
Faptele erau culese în cursul activității la catedră, prin participarea la serbările organizate la căminele culturale și în general prin implicarea la viața satului. Ele erau discutate și aduse la cunoștința sătenilor prin afișaj la gazeta de stradă și pe garduri… sau prin conferințele ținute cu diverse ocazii.
Se pare că efectul acestor „societăți” a fost notabil. Sătenii cu musca pe căciulă se rugau de învățător să-i ierte, să nu-i scrie pe garduri… Promiteau că s-or îndrepta, n-or mai bea, n-or mai fuma… și, mai ales, că nu-și vor mai bate nevestele și copiii..
În 1984 publicam – în ziarul Clopotul –  ceva despre această acțiune „curioasă” a ìntelighenției din comuna Frumușica. După care m-am străduit să contactez un personaj din generația învățătorului fondator Dumitru Manolescu. Astfel l-am  cunoscut pe interlocutorul meu din acest interviu pe care, din păcate, nu am mai apucat să-l public atunci.
***
Dialog (avut prin anii 1985-1986) cu învățătorul pensionar Gheorghe Manolescu

1.Am citit in Revista Școlii dintre cele două războaie mondiale un text care semnala înființarea în comuna Frumușica a unei Societăți contra înjurăturilor… Dv. sunteți fratele învățătorului fondator Dumitru Manolescu… Ați putea să ne faceți o schiță bio-bibliografică a lui? Ce inițiative a mai avut …?
– Da, sunt fratele lui Dumitru Manolescu. S-a născut în orașul Hârlău în anul 1904 luna octombrie. A absolvit Școala Normală la „Vasile Lupu” din Iași și a funcționat ca învățător și director la Școala elementară Frumușica, județul Botoșani, din anul 1925 și până în anul pensionării, 1964. Ca învățător și director al școlii, o primă preocupare a fost să construiască o școală în Frumușica, întrucât școala era într-o casă particulară. Cu foarte multe greutăți a reușit să construiască o școală cu patru săli de elevi, cancelarie etc., magazie pentru lemne și cele necesare unei școli. În timpul cât a funcționat ca director și învățător, împreună cu primarul comunei Neculai Oprișanu, cu  învățătorul și directorul Dumitru Ionescu, cu învățătorul Neculai Amancei, cu învățătorul şi directorul C. A. Ionescu, notarul I. Pavlov, preotul Vasile Tărăboanță etc. etc și subsemnatul am înființat o bancă populară de credit care funcționează și azi și o cooperativă de consum care – bineînțeles modernizate acum  cu construcții noi – fac cinste târgului Frumușica. 

2.Tot pe-atunci fratele Dvs a înființat o societate contra înjurăturilor și fumatului. Unde vă întâlneați…? Aveați un sediu? Ce vă propuneați…, cum acționați?
– Propaganda în acest sens a fost: articole la gazeta de stradă iar în sate pe garduri, pentru adulți și pentru educația copiilor în școli. La diferite ocazii se țineau conferințe cu subiecte ce tratau exemple negative din comună care treceau de la înjurături la bătaie și de la bătaie la înjunghiere și moarte. Sediul era Școala primară din Frumușica unde noi – Comitetul societății – ne întâlneam o dată pe lună. În afară de problemele de școală și cele obștești, discutam efectele acestei societăți contra înjurăturilor în satele respective.

3.Deci existau rezultate… Aceste intlniri, discuții si mijloace de propagandă au avut un efect pozitiv asupra oamneilor…
–  S-a putut observa că aveau un efect absolut pozitiv, foarte, foarte rar se mai auzea câte o înjurătură și atunci când o ziceau, puneau repede mâna la gură cum s-ar fi fript, dându-și seama că au greșit și că poate i-o fi auzit cineva.

4.Societatea contra  înjurăturilor și a fumatului a avut viață lungă…?
– Societatea a durat câțiva ani, comitetul nu s-a mai întrunit nu știu din ce motive, probabil întrucât centrul de întrunire era târgul Frumușica (la școală) iar cei din Comitet, majoritatea erau din satele componente, la distanțe mari, fapt care îi făcea să lipsească de la școală. Așa că Societatea a dispărut, rămânând să-și ducă viața în școli prin educarea copiilor și prin conferințe cu părinții elevilor. 4

5.Ceva despre activitatea Dvs profesională…? 
       Eu am funcționat ca învățător și director la Rădeni, com. Frumușica din anul 1934 până în anul pensionării 1974. Am fost și director de Cămin Cultural, reprezentantul Cercului pedagogic,  responsabil la A.R.L.U.S.
 În anul școlar 1930-1931 am funcționat ca învățător și director la o școală din jud. Hunedoara, colaborând la revista Plaiuri Hunedorene cu multe articole ca: Plânsul Ruscăi, Ilustrul Gutemberg, etc., precum am scris articole și la ziarul Lumea și Țara [Deva]. Din anul 1931, până în 1933 am funcționat tot ca învățător și director la școala din Poiana, com. Deleni, la 3 km de satul Rădeni, com. Frumușica.
Ca  director de Cămin Cultural: se făceau șezători, serbări culturale cu piese de teatru, coruri pe 2-3 și 4 voci; am îndrumat cetățenii pentru cooperativizarea agricolă.5

6.S-a întâmplat ca munca Dvs să fie prețuită de cei care dirijau educația chiar și la nivel național…? –
        Pentru activitatea depusă în școală și-n afară de școală, îmi amintesc că prin anii 1935-1936 am primit o adresă de mulțumire de la Ministerul Instrucțiunii Publice București cu no. 12.000 aproximativ și un număr de 50 de cărți pentru biblioteca personală.