Paul Cortez despre Petru Manoliu – un mare eseist şi publicist remarcabil
de Paul UNGUREANU

În volumul I de memorii intitulat „Înainte de a uita”, publicat în Editura Eminescu (1987), având ca autor pe Paul Cortez, fost şef de secţie la Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti, recunoscut pe plan internaţional ca unul din marii specialişti în psihiatrie, face ample referiri la scriitorul botoşănean Petru Manoliu, un mare eseist şi publicist remarcabil. La aproape 30 de ani de la trecerea sa în lumea umbrelor (29 ianuarie 1976), viaţa şi activitatea literară a lui Petru Manoliu sunt prea puţin cunoscute. Fiind adeseori pacient al dr. Paul Cortez, între cele două personalităţi s-a legat o sinceră prietenie.
Petru Manoliu, născut din părinţi învăţători, în comuna Mihăileni, judeţul Botoşani, la 28 iunie 1903, aparţinea de generaţia lui Şerban Cioculescu (1902), Anton Holban (1902), Petre Pandrea (1904), Ion Biberi (1904), Virgil Gheorghiu (1905), Mircea Eliade (1907), Edgar Popu (1908), Constantin Noica (1909), Emil Cioran (1911), Eugen Ionescu (1912). Era cu opt ani mai în vârstă decât Emil Cioran, de care avea să-l lege o strânsă prietenie şi o bogată experienţă. După terminarea liceului la Botoşani, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la care între timp a renunţat, urmând Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. Animator al vieţii literare botoşănene, Petru Manoliu a redactat revista „Pământul”, apărută la Botoşani în 1928. S-a afirmat apoi ca redactor la „Bilete de papagal” în acelaşi an, la „Curentul” între anii 1930-1933, „Credinţa”, 1933-1938, „Lumea românească”, 1938-1939, „România”, 1939-1940, „Timpul”, 1940-1944. A mai lucrat ca redactor la „Vremea”, „Discipolul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Revista Fundaţiilor Regale”. În anul 1935 a debutat cu romanul – frescă Rabbi Haies Reful, a cărui acţiune se petrece într-un târg din Moldova, de la începutul secolului al XX-lea. În anul 1936 publică Tezaur bolnav, un „roman al tineretului gidian”. În anul 1937 apare Moartea nimănui, un roman al declasării, în care potrivit expresiei marelui scriitor şi critic literar George Călinescu se remarcă „ceva din atmosfera proletară a lui G.M. Zamfirescu”. În anul 1939 publică proza istorică, Domniţa Ralu Caragea.
În ultimii 30 de ani ai vieţii a continuat să scrie, dar a publicat numai traduceri în româneşte din Thomas Mann, Pierre Corneille, J. Bainville, Adalbert von Chamisso şi alţii.
Iată ce scrie Paul Cortez în cartea „Înainte de a uita” despre scriitor: „L-am cunoscut bine pe scriitorul Petru Manoliu într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale. Se afla într-o mare jenă financiară şi suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură. Nu mai publica demult decât traduceri în care însă era neîntrecut. Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale. Petru Manoliu scria cu un creion negru, bine ascuţit – avea câteva gata pregătite ca rezervă – caligrafia fiindu-i impecabilă, regulată, dar… aproape microscopică. Pare de necrezut, dar el traducea direct, în forma definitivă, textul fiind luat apoi de dactilografă. Rareori întrebuinţa radierea. Textul era foarte îngrijit, curat, fără pete, fără ştersături. Nu întrebuinţa niciodată cerneala. Manuscrisul său se poate citi cu aceeaşi uşurinţă cu care se parcurge textul tipărit. L-am întrebat de ce scrie atât de mărunt. Mi-a răspuns că aşa s-a învăţat de mult şi că dactilografa nu-i face obiecţii. Dar cea mai mare surpriză mi-a făcut-o – şi sunt mândru de asta, pentru că gestul său îmi mărturisea încrederea şi prietenia sa – atunci când mi-a arătat un teanc mare de scrisori, pe care le ţinea cu mare grijă şi care, toate, erau semnate „Emil Cioran”. Erau scrise într-o franceză de o frumuseţe şi strălucire pe care numai el putea să o dea. Din când în când apăreau citate scrise între ghilimele, într-o neaoşă limbă românească. Acest maestru neîntrecut al expresiei aforistice şi al eseului mă entuziasmase în adolescenţa mea cu lucrările lui publicate. Acum puteam să-i văd scrisul, să i-l analizez, să văd un Emil Cioran în intimitate cu legăturile sale de prietenie”.
După care, Paul Cortez conchide: „Prietenul lui Emil Cioran, scriitorul Petru Manoliu a murit demult. Mă întreb uneori ce s-o fi ales de scrisorile celui mai mare stilist de limbă franceză? Iată o comoară care ar trebui descoperită, sau poate a şi fost publicată undeva dar nu ştiu eu”. Petru Manoliu ar trebui scos din conul de umbră în care a intrat după moartea sa, privind activitatea literară, de traducător şi de a-i fi publicată corespondenţa cu Emil Cioran. În anii stalinismului românesc, Petru Manoliu a fost prigonit ca majoritatea intelectualilor care nu au aderat la principiile regimului comunist totalitar şi al literaturii proletcultiste.