Ionuț ȚENE

De ce nu s-a reîntors Emil Cioran în România după 1990?

Pe 8 aprilie 2021 s-au împlinit 110 ani de la naşterea marelui filosof român Emil Cioran. L-am citit cu nesaţul pasiunii în anii studenţiei. Am fremătat nopţile la lecturile „Pe culmile disperării“ „Cartea amăgirilor“, „Schimbarea la faţă a României“, „Lacrimi şi sfinţi“, scrise de tânărul filosof în anii `30. Emil Cioran, fiu de protopop ortodox, născut în Răşinari, lângă Sibiu, a înţeles existenţial drama poporului român şi a culturii noastre. Veşnic student întârziat sau boem, noi, românii influenţaţi de comunism, dar şi de paradoxul cioranian, l-am considerat un fel de „îndepărtat” de sufletul românesc, pentru că nu a acceptat compromisul cu regimul totalitar care îl urmărea şi curta în acelaşi timp după 1970. Gruparea intelectualilor în jurul revistei „Criterion” din care făcea parte Eliade, Noica şi Cioran a fost influenţată de un singur filosof, Nae Ionescu. Patronaţi spiritual de acesta, Emil Cioran împreună cu Mircea Eliade şi (mai puţin) Eugen Ionescu au devenit stelele culturii române, care au strălucit în Occident. Epistolarul cu Constantin Noica de la sfârşitul anilor 1950, iarăşi ne-a indus în eroare, considerându-l pe Cioran un filosof care a uitat de ţară şi cultura română contemporană, fiind îndreptăţiţi să-i dăm dreptate lui Constantin Noica care îl acuza pe Cioran că s-a rupt de rădăcinile naţionale şi de tradiţia noastră. Deşi, tot Cioran îi scria lui Noica prin 1970: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit”. Destui studenţi după 1990 care-l citeam şi iubeam pe Emil Cioran în chestiunea filosofiei fiinţei îi dădeam dreptate, totuşi, lui Noica, magistrul fermecător al „rostirii româneşti”. Emil Cioran a fost un vizionar, dar şi-a iubit la fel de mult ca Nocia ţara sa: „Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României”. La această imagine a lui Cioran de înstrăinat dincolo de spaţiul mioritic a contribuit şi interviul lui Gabriel Liiceanu luat lui Emil Cioran în mansarda acestuia din Cartierul latin şi difuzat pe TVR în 1990. O ţară întreagă a privit interviul cu răsuflarea tăiată, ascultând un Emil Cioran exuberant şi livresc, care vorbea parcă greu româneşte, cu o limbă pe care noi cei trecuţi prin comunism nu o mai înţelegeam. De fapt, Emil Cioran se exprima în limba română autentică decupată din limbajul cultural şi literar interbelic. Noi eram, încă, tributari limbajului de lemn comunist. Sigur, iarăşi influenţaţi de propaganda comunistă, noi cei tineri îl priveam cu suspiciune ca pe un apatrid. Total greşit însă. Emil Cioran a fost un filosof care a înţeles peremptoriu sensul existenţei poporului nostru şi a culturii române.

Propagandiştii neo-comunişti după 1990 l-au acuzat de ce nu s-a reîntors în ţară. Aici mulţi dintre tinerii intelectuali de atunci am judecat greşit. Nu de puţine ori îl acuzam pe Cioran de „răcirea” inimii sale faţă de ţară. Adevărul că autorul „Schimbării la faţă a României” nu se putea reîntoarce în regimul fesenist condus de „sovieticul” Ion Ilici Iliescu. Ţara era încă o prelungire ideologică a sovitelor. Noi credeam naiv că trăim în democraţie. El ştia mai multe de cât noi despre substraturile ascunse ale lumii. Sistemul securist şi regimul fesenist ar fi scos public de la arhiva securităţii minciunile cu acuzaţiile la adresa lui Emil Cioran ca fost legionar. Pe de altă parte nu a dorit să cauţioneze noul regim de factură neo-comunistă. Emil Cioran a fost filosoful absolutului şi chesiunii româneşti, un astfel de scandal nu-l atingea doar pe el, ci mai ales ţara pe care o iubea în paradoxuri: „Nu există o fiinţă mai umană decât românul. Asta e nenorocirea”. Emil Cioran era cel mai mare filosof român de limbă franceză şi ar fi fost atacată România dacă se reîntorcea în ţară prin proliferarea acuzaţiilor mincinoase de către fosta securitate. Din dragoste faţă de poporul român şi ţară nu s-a reîntors, dar şi poate dintr-o pudoare, poate, ca să-şi menţină locurile natale în memoria frumoasă a copilăriei. Să nu uităm că înainte de moarte, Emil Cioran bolnav a uitat limba franceză şi vorbea cu asistentele şi doctorii din spitalul parizian doar în limba română, în 1995. Funciar filosoful, care scria în limba franceză dusă la perfecţiune, gândea şi trăia în patria limbii române. Cultura română era fundamentul fiinţei sale. Dar cel mai interesant lucru în biografia lui Emil Cioran este faptul că filosoful nu şi-a luat niciodată cetăţenia franceză. Deşi era considerat cel mai mare filosof francez în viaţă, el a rămas până la moarte apatrid, conform dreptului naşterii, deci cetăţean român, deşi statul comunist nu i-a reînnoit cetăţenia şi nici statul fesenist şi iliescist după 1990. Când mă gândesc că astăzi foarte mulţi români după doi/trei ani petrecuţi în Diaspora cer imediat cetăţenia ţării gazdă, Emil Cioran, deşi trăia din 1937 la Paris, cu iubită franţuzoică, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză până în anul morţii sale. O putea obţine absolut imediat. De ce? Pentru că a dorit să moară român. Ştim că francezii, după ce ofer cetăţenia, îi prezintă pe scriitorii străini care au devenit membrii ai Hexagonului îi prezintă francezi. Faptul că nu a fost cetăţean francez, azi toate dicţionarele din lume scriu la rubrica lui Emil Cioran, naţionalitatea: român. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” scria în „Schimbarea la faţă a României”. E ironia peste timpuri a marelui gânditor român Emil Cioran.

Ionuţ Ţene