POEZII
A.RUSNAC, oraşul Drochia, Republica Moldova

Rugă

Nu-mi căutaţi în tindă busuiocul
Ce mi-i icoană, templu şi amnar
El din străbuni îmi ţine-n vatră focul
Şi-n Casa Mare-mi ţine de altar.

Voi, ce-mi scuipaţi străbunul şi mormântul
De floarea sfântă să nu vă legaţi
Ştiu c-aşteptaţi să-mi calc eu jurământul
Să mă dezic de Neam şi de Carpaţi.

De ce-mi furaţi fărâma cea de pâine
Şi apa-mi tulburaţi într-un izvor
Cînd ştiţi c-am fost şi ştiţi că voi rămâne
Cu doina, floarea, roua pe răzor.

Degeaba vă aflaţi lângă altare
Şi cereţi îndurare la Cerescul
Călcând credinţa noastră în picioare –
Tot voi l-aţi profanat pe Eminescu.

Şi azi când norii negri se destramă
Şi tot mai des aud lătrat de câine
Tu, Doamne, rogu-te smerit-mă cheamă
Să fiu al Tău- de ieri, de azi, de mâine.

Resemnare

Câmd umbra ta e parcă-o amintire
Iar frunzele în calea noastră mor
Aş vrea să-ţi iau tristeţea din privire
Ce se răsfrânge în căderea lor.

S-aştepţi când crinii iar o să-nflorească
In glastra unei alte primăveri
Iar umbra ta din umbra mea sa crească
Si altceva nimica să nu-mi ceri…

Verbul tău luminător
(În memoria marelui nostru
poet Grigore Vieru)

Plânsu-te-a din iarbă roua
Cum cântatu-ne-ai cuminte
Şi căsuţa-ţi din Moldova
De la Prut, să ţinem minte.

De cenuşa pururi sacră
Şi de neamu-nstrăinat
Că lăsatu-ne-ai la vatră
Mult scârbit şi-ngrijorat.

Ori gândirea ne-este strâmbă
Căutând prin lume banul
Ori nu ţtim în care limbă
Din străbuni, doinit-a neamul.

Ploua-n suflet cu tăciune
Cu dureri şi cu blesteme
Că de baştina străbună
Ne-am îndepărtat de-o vreme.

De-ai putea rază de soare
Ne-ai trimite-o pe pământ
Şi în suflet câte-o floare
Şi scânteie albastră-n gând.

Şi cu-o rugă din poemul
Dulce ca mustul de poamă
Ne-ai înlătura blestemul
Cu doru-ţi adânc de mamă.

Din al ţarinei ţărână
Peste veacuri să doinească
Flueraşu-ţi lângă stână
Tot în limba românească.

Când prin neguri norii leagă
Vârf de vârf copacii goi,
Să ne-aduni cu vorba-ţi dragă
Ca în stropul blândei ploi.

Iar de sus precum o sfântă
Şoapta-ţi curge ca izvor
Aştrii cerului cuvântă-n
Verbul tău luminător.

Ocrotiţi focul din vatră

Ocrotiţi focul din vatră –
Scutul ce l-am moştenit
Din strămoşi-în gând şi-n piatră,
Dor din dor nemărginit.

Ocrotiţi focul din vatră
Ca adâncuri de izvor
Şi cu pasărea măiastră,
Cu tot neamu-i zburător.

Ocrotiţi focul din vatră
Altceva n-avem mai sfânt –
Veşnică făclie sacră
Şi altar de legământ.

Ocrotiţi focul din vatră
Ca pe-o rugă, pe-un mister
Cât o fi viaţă să-ncapă
Într-un răsărit de cer.

Ocrotiţi focul din vatră
Că ni-i tot ce-avem mai bun
Lut din lut, piatră din piatră
Toate-aici răsar şi-apun.

Ocrotiţi focul din vatră
Să-l avem arzând oricând,
Fie vreme bună, aspră,
El în suflet ni-i şi-n gând.

Căci atunci ni-i casa plină
Şi-i mai trainică, mai piatră
Când cu neamul meu se-mplină
Grămăjoara lângă vatră.

Ocrotiţi căldura toată
Şi lumina lui cerească –
Focul cel străbun din vatră
Pururi ne ocrotească.

Verbul tău luminător
(În memoria marelui nostru
poet Grigore Vieru)

Plânsu-te-a din iarbă roua
Cum cântatu-ne-ai cuminte
Şi căsuţa-ţi din Moldova
De la Prut, să ţinem minte.

De cenuşa pururi sacră
Şi de neamu-nstrăinat
Că lăsatu-ne-ai la vatră
Mult scârbit şi-ngrijorat.

Ori gândirea ne-este strâmbă
Căutând prin lume banul
Ori nu ţtim în care limbă
Din străbuni, doinit-a neamul.

Ploua-n suflet cu tăciune
Cu dureri şi cu blesteme
Că de baştina străbună
Ne-am îndepărtat de-o vreme.

De-ai putea rază de soare
Ne-ai trimite-o pe pământ
Şi în suflet câte-o floare
Şi scânteie albastră-n gând.

Şi cu-o rugă din poemul
Dulce ca mustul de poamă
Ne-ai înlătura blestemul
Cu doru-ţi adânc de mamă.

Din al ţarinei ţărână
Peste veacuri să doinească
Flueraşu-ţi lângă stână
Tot în limba românească.

Când prin neguri norii leagă
Vârf de vârf copacii goi,
Să ne-aduni cu vorba-ţi dragă
Ca în stropul blândei ploi.

Iar de sus precum o sfântă
Şoapta-ţi curge ca izvor
Aştrii cerului cuvântă-n
Verbul tău luminător.