Deși fiu de iobag înstărit și apreciat de autorități – tatăl lui Iancu era gornic și jude – Crăișorul Munților, la doi de la debutul Revoluției Române de la 1848, își încheie socotelile financiare legate de bunurile mobile și imobile. În preajma Crăciunului anului 1850, Avram Iancu avea premoniția retragerii din viața publică, după ce refuzase întâlnirea cu tânărul împărat Franz Iosef din primăvara anului 1850. Dezmăgirea lui Avram Iancu față de autoritățile austriece și nerecunoștința împăratului față de lupta românilor pentru tronul austriac și față de drepturile românilor din Ardeal a fost atât de mare, încât a refuzat orice beneficiu personal din partea Vienei. Avram Iancu își redacta testamentul intitulat „Ultima mea Voință”, în preajma Crăciunului la numai 26 de ani. Redactarea acestui testament la o vârstă foarte tânără arată voința Crăișorului de a o rupe cu sistemul politic habsburgic și cu o viață socială activă într-un stat care încălca libertățile și drepturile românilor și față de un împărat care nu recunoștea lupta moților împotriva regimului terorist al lui L. Kossuth din Ardeal, implementat împreună cu generalul aventurier polonez Josef Bem. Din Câmpeni, fosta capitală a ”republiciii române libere de pe plaiuri”, pe 20 decembrie 1850 Avram Iancu redactează ”Ultima voință”, în care scria că ”Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită…”, iar „hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei… pentru ajutoriu la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii noștri cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”. La moartea lui Avram Iancu în 1872 averea Crăișorului se prezenta astfel: casa mare şi casa mică, bucătărie de vară, grânar, grajd, cocină, coteţe, 8 iugăre de pământ arător , 18 iugăre de fânaţe, 12 vaci, 12 boi, 4 cai, 70 oi, 30 porci, o parte din moara Grigoreştilor, un gater, o crâşmă, 1700 florini numerar (1 pereche boi valora atunci 30 florini). După decesul Crăișorului administrarea averii s-a făcut prin Asociaţia Astra, care a arendat-o atât unchiului Alexandru Iancu cât şi lui Iosif Iancu. Ulterior conducerea Astrei a vândut prin licitaţie publică în noiembrie 1897 toată averea lui Avram Iancu, mai puţin casa devenită ulterior muzeu, cu peste 3000 florini. (Ioan Paul Mărginean,171 de ani de la „Ultima Voinţă” a lui Avram Iancu, Daco-România, nr. 105, 20 decembrie 2021). Deci Avram Iancu din punct de vedere material era un om înstărit înaintea decesului, deși după înfățișare și port arăta ca un om fără casă și cu hainele vechi, ponosite sau chiar rupte. Ruptura s-a produs față de împărat imediat după ce trupele revoluționare maghiare au depus armele la Șiria pe 13 august 1849 în fața armatei ruse conduse de generalul-locotenent țarist Luders și mai apoi la Deva pe 18 august în același an, împreună cu prefecții săi, care au fost impresionați de oastea rusă ce a zdrobit rămășițele trupelor maghiare. Generalul-locotenet rus Luders îl invită pe Avram Iancu să-l întâlnească personal la Alba Iulia. Generalul rus era impresionat de calitățile de comandant ale lui Avram Iancu și de armata moților, care a reușit să țină piept vestitutului general polonez J. Bem. Generalul rus a dorit să- dea lui Avram Iancu provizii și muniție, lucuri care a nemulțumit deosebit pe comandanții austrieci din Ardeal.

Avram Iancu coboară din munți cu o ceată de lăncieri, până pe valea Mureșului, dar se izbește rapid de ostilitatea colonelului austriac August, comandantul cetății Alba-Iulia. La această atitudine ostilă au contribuit rapoartele false ale fostului consilier militar al Legiunii ”Auraria Gemina”, căpitanul austriac Ivanovici, dar și faptul că austriecii aflaseră de tratative duse de Iancu cu maghiarii și oferta lui Kossuth de a trece de partea revoluției ungare. Din acest motiv, Iancu se întoarce supărat în Câmpeni. (vezi Silviu Dragomir, Avram Iancu, O viață de erou, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, p. 403-405). Astfel se explică și decorarea de mai târziu a lui Avram Iancu de către țarul rus, cu cele mai înalte distincții ale imperiului țarist. Ordinul „Sfânta Ana”, clasa a II-a, este conferit de Nicolae I al Rusiei prin generalul rus Alexander Nicolaevici Lüders, lui Avram Iancu. În luna august 4849 este primită la Turda o delegație condusă de viceprefectul Nicolae Mureșan de către generalul rus Dick care transmite omagiile sale pentru lupta moților și a lui Avram Iancu. (Silviu Dragomir, op, cit). Într-un articol publicat de Nicolae Iorga în revista ”Transilvania” se arată respectul de care se bucura Crăișorul Munților în rândurile comandanților ruși. În articolul „Ceva nou despre Avram Iancu”, Nicolae Iorga prezintă declarațiile generalului rus Luders, referitoare la „Crăişorul munţilor”. Acestea sunt preluate din volumul diplomatului francez Eugène Poujade, consul general în Principatele Române în perioada 1849-1854 – „Chrétiens et Turcs”. „Fără proviziile pe care le-am găsit în Principate și fără Iancu, căpetenia românilor din Ardeal, n-aș fi putut reuși. …Printre corespondențele pe care le-am prins, am găsit scrisori ale lui Kossuth către Iancu, în care spunea că Ungurii se căiau că n-au ținut în seamă drepturile fraților lor români și că, în caz de succes aceștia ar putea să aștepte toate concesiile pe care le cereau”. (Ionel Novac, Revista „Transilvania” – număr special dedicat lui Avram Iancu, 16 decembrie 2022). Austriecii orbiți de gelozie politică impun la doi trimiși ai lui Avram Iancu veniți în satul Florești din Cluj, ca moții să depună imediat armele. Neincrezători în promisiunile habsburgice moții depun treptat și fără entuziasm armele în luna septembrie 1849. Avram Iancu scârbit de politica antiromânească a austriecilor își scrie repede testamentul înaintea Crăciunului 1850 și se retrage într-un exil interior până la decesul survenit în anul 1872.

După 26 de ani de la deces, când averea era administrată de Despărțământul Astra are loc o întâmplare interesantă la Vidra de Sus, ce deschide o serie de interpretări. De la Astra unchiul lui Iancu numitul Alexandru solicită reducerea arendei pe motiv că moara nu mai funcționează. Conducerea Astrei refuză cererea și propune ca învățătorul Ioan Gmboș să ia în arendă moara, pășunea și terenul arabil, precum și a pământului pentru olărit. Astra face o comisie și evaluează averea rămasă de la Avram Iancu la 3050 florini, dispunând vânzarea acesteia, mai puțin a casei natale. Are loc o licitație publică în 1897 prin noiembrie. Averea e cumpărată de preotul Ioan Iancu și fiul său Iosif și de alți săteni asociați, precum și cu preotul din Vidra Poeni. Suma dată a fost de 2850 de florini. Astra anulează imediat licitația și solicită organizarea unei noi licitații. Între timp un grup de săteni sapă în pământul de pe proprietatea lui Avram Iancu și găsesc o comoară, de fapt un ulcior mare plin de monezi de aur – galbeni. Desigur că sătenii nu ar fi săpat dacă nu ar fi auzit de zvonuri de bani rămași din timpul revoluției în munți, în urma colaborării cu austriecii și cu rușii în vremea ”republicii române” din Munții Apuseni (1848-1849). Asociațiunea Astra declanșează un proces grupului de săteni, pe care îl câștigă la Judecătoria Turda și recuperează 32 de monede de aur. (Florian Dudaș, Avram iancu. Eroul Românilor, Ed. Lumina, Oradea, 1993, p. 107-109). Sătenii care au văzut comoara spun că sunt banii pe care rușii i-au dat lui Avram Iancu ca să reziste în perioada asediului armatei maghiare revoluționare. O altă ipoteză a circulat la vremea respectivă că au fost bani pe care rușii iar fi dat Crăișorului pentru a-i folosi într-o viitoare rezistență contra austriecilor, care nu și-au respectat cuvântul ca să ofere drepturi și libertărți românilor din Ardeal. Presa maghiară a început o campanie împotriva memoriei lui Avram Iancu, că acesta a fost un apropiat al rușilor contra austriecilor. Iosif Șterca Șuluțiu în prima biografie despre Crăișor aduce explicații despre galbenii din comoara de pe pământul Iancului. Ziarele maghiare l-au făcut hoț pe Avram Iancu. Dar tot un maghiar ca Jancso Benedek şi într-un mod cavaleresc constată în cartea sa „Szabadsâgharczunk …”, „că toate acele soiri sunt poveşti, căci a putut să-i aibă chiar tata Iancului acei bani, bătrânul i-a şi căutat mai târcliu, dar n’a dat de locul, unde-i îngropase, dar adevărul va fi, —zice dl Jancso — că acei galbini au fost ai lui Avram Iancu, pe cari el i-a primit în sumă de 3000 galbini dela generalul rusesc Luders, trimişi de ţarul Rusiei; dar în acele timpuri schimbăcioase nu i-a putut folosi. Din aceşti bani a dat Iancu şi lui Bălcescu 50 de galbini atunci, când s’a întors acasă în România, această împrejurare îl întăresce pe dl Jancso Benedek şi mai mult în presupunerea sa”. Un alt tribun a lui Iancu, viteazul Mihai Andreica aduce explicații istoricului Iosif Șterca Șuluțiu într-o scrisoare din Câmpeni de la 1897: ” „Din acei 3000 de galbini rusesci Iancu înainte de toate a plătit datoriile, cari s’au făcut cu întreţinerea mai multor tribuni şi prefecţi refugiaţi în munţi din ţară; apoi a unor esilaţi din România, cărora le-a dat bani, ca să se poată întoarce acasă; în fine a dat şi ţăranilor, cari au fost jefuiţi de honveoji. Afară de aceasta a călătorit mult în cause naţionale la Alba-Iulia, Sibiiu etc. Totdeauna îl însoțiau 4—5 inşi, pentru cari plătea el totul. A făcut doue călătorii la Viena; în a două călătorie m’a dus şi pe mine, acolo am stat 10 luni. în acel timp erau mulţi jurişti, medicinişti şi alţi universitari în Viena, în toată săptămâna veneau după ajutoare, şi el la toţi le dedea. Adese conveniam cu mai mulţi inşi, ne petreceam, Iancu plătea tot. A cercetat împreună cu Laurian în Praga şi în Carlsbad pe nisce redactori, cari au scris articlii de valoare în causa naţională. Cu primirea Imperatului încă a spesat foarte mult. Preste tot Iancu avea inimă foarte bună, ajuta pe toţi cei lipsiţi; astfel s-au spesat acei 3000 de galbini, ca şi când nici n’ar fi fost”. O parte din bani, Avram Iancu i-a donat văduvelor și invalizilor maghiari care au suferit în timpul războiului din munți. Unii istorici consideră că ulciorul cu monede de aur ar fi fost ascuns de tatăl lui Iancu, deși supoziția nu pare credibilă, deoarece sătenii vorbeau de galbeni imperiali primiți de la ruși. (Iosif Sterca Suluțiu, Avram Iancu. Biografia din 1897, Ed. Cetatea Romeo, Baia Sprie, 2021, p. 95-96). Se pune întrebarea firească: de ce a ascuns monezile de aur Avram Iancu pe pământul său? El a făcut-o? Să fi fost o provocare? Greu de crezut acest lucru. Banii rușilor să fi fost oare încă un motiv a neîncrederii Vienei față de loialitatea lui Avram Iancu față de Casa de Habsburg? Istoricii români au trecut prea ușor peste acest subiect destul de delicat și controversat. Crăișorul Munților în urma nerecunoștinței austriecilor față de lupta românilor pentru imperiul austriac și neacordarea libertăților și drepturile românilor din Transilvania, avea toate motivele să nu mai recunoască autoritatea imperială opresoare de la Viena și să viseze la ce a discutat cu Nicolae Bălcescu în vara lui 1849, toată noaptea, în creierul Munților Apuseni: înfăptuirea unei țări suverane a tuturor românilor, cu numele de România.

Ionuț Țene