Avram Iancu este una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei naționale, iar bicentenarul nașterii sale este un prilej de reflecție profundă asupra sacrificiului, curajului și iubirii de neam. Marele patriot rămâne simbolul incontestabil al luptătorului pentru drepturile românilor transilvăneni. Deși viața lui s-a sfârșit într-un mod tragic, spiritul său a continuat să fie o sursă de inspirație pentru generațiile care au urmat.
         Cea mai tulburătoare parte din viața lui Avram Iancu a fost, fără îndoială, perioada de după revoluția de la 1848. Deși fusese unul dintre cei mai importanți lideri ai Revoluției pașoptiste, finalul vieții sale a fost marcat de singurătate și suferință. O viață care, în loc să fie încununată de recunoaștere și glorie, s-a sfârșit într-o izolare dureroasă, simbolizată de imaginea unui om care rătăcea cu fluierul său pe drumuri, neînțeles și ignorat de cei pentru care a luptat.  Octavian Goga spunea că ,,fluierul său simbolizează durerea și speranțele românilor, o chemare spre unitate și rezistență, căci în cântecul lui e toată mântuirea noastră ”.

        În perioada de după 1855 și până la moartea sa survenită în 1872, mai toate relatările despre viața acestui lider al revoluției din Ardeal ni-l prezintă ca un rătăcitor, un peregrin  prin satele Apusenilor ori prin orașele pe unde cândva strălucise. Peste tot el este însoțit de nelipsitul său fluier din care cântă și înduioșează sufletele celor care îl ascultă. De fapt, el avea asupra sa mai multe fluiere, confecționate chiar de el. Povestea fluierelor sale ne este relatată prin studiile  și articolele unor cercetători, precum Silviu Dragomir sau Aron Densușianu. Acesta din umă spune în amintirile sale că, fiind găzduit de o familie la Abrud, ,,iar când se aflau cu toții la cină, pe sub ferestre s-a auzit ,, Marșul lui Iancu ” cântat la fluier . La mirarea oaspetului, gazda i-a spus că acela este Avram Iancu, care, ,,,în toată seara trece pe aici zicând din fluier ”. A doua zi, Densușianu l-a căutat pe Iancu, pentru că dorea să-l cunoască, dar Iancu a fost greu de găsit, deoarece nu avea o locuință stabilă. Într-o seară, a participat la un concert, iar aici, un cunoscut i l-a prezentat pe liderul revoluției   : un bărbat de o statură  mijlocie, puțin aplecat, roșu la față, mustața lungă blondă, părul asemenea blond și retezat, în haine porumbii. Două zile mai târziu, povestitorul a avut ocazia să-l revadă și să scrie următoarele : ,, aflu pe Iancu în milocul pieței zicând din fluier, iar în giurul lui o mulțime de țărani sta și-l asculta liniștiți, încât ți se părea că sunt figurile din cetatea împietrită din poveste. După ce Iancu a terminat de cântat, i-a arătat lui Densușianu fluierul său, spunând :,, aceasta-i petrecerea mea ”. Fluierul ,,era cam de-o palmă și ceva, simplu ca fluierul păstoresc, căruia ardelenii îi spun ,,trișcă ”. (Tribuna- 4 februarie 1895 ). Asemeni unui erou tragic al antichității,  Avram Iancu își făcea apariția cu fluierul său impresionând  pe cei din jur prin tristețea sa, iar inimile moților rezonau mereu la acel marș pe care l-a fredonat în 1849  : ,, Astăzi cu bucurie, românilor veniți,/Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți,/Spălați armele voastre, degrabă s-alergăm,/Din locurile noastre pe dușman s-alungăm ”.

         În lucrarea ,,Lumea prin care am trecut”, Ioan Slavici mărturisește că l-a cunoscut pe Avram Iancu într-o călătorie pe care a făcut-o la Baia de Criș și Brad și l-a auzit pe acesta cântând din fluierul de care nu se despărțea și care impresiona de fiecare dată auditoriul. O altă mărturisire aparținând avocatului Gherasim Candrea scrisă în revista ,,Transilvania ”din 1899 evocă casa brutarului Ioan Stupină, poreclit Lieber, din Baia de Criș, unde poposea adesea, sta lângă sobă și cânta la fluier delectând publicul cu melodiile sale melancolice. ,,Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină. A doua zi dimineața, și-a dat sufletul în urma unei hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită, scria Silviu Dragomir, unul dintre biografii acestui erou.

           Fluierul lui Iancu a primit o importanță națională, fiind dăruit mai întâi Societății culturale Astra (1924 ),  iar în 1929  a fost donat Muzeului Național ,,Avram Iancu ”din Alba Iulia, unde se află și alte obiecte personale : sarica, chimirul, toiagul și pipa. Simbolul fluierului a fost preluat de mulți creatori de literatură, între care poeții i-au dat valoare de metaforă. Iată ce scrie Ana Blandiana în poezia ,,Avram Iancu ” : ,,Dormind înaintează cântând din fluier stins/Învinsul crai al adormirii noastre,/În urma lui cresc codri mari de plâns/Și hohotesc nemuritor dezastre ”.Poetul  Ioan Alexandru îi face un veritabil portret în versuri : Avram Iancu a trebuit să rătăcească/pentru iubire de neam și dreptatea dumnezeiască/Barba i-a crescut ca mocanilor duși/ după mălai cu căluțul pe țară/într-un suman ros cu un fluier/ la grumaz ”… Inegalabile sunt și versurile lui Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și chiar și cele ale poeților din generația mai tânără, în care  vibrează sentimentul admirației și prețuirii  eroului nostru național.

Mircea Daroși