Mihai MAXIM

În luna care s-a scurs am avut  ocazia fericită de a participa la câteva  evenimente publice deosebit de interesante – şi binevenite –pe tema studierii şi valorificării trecutului nostru istoric. În haosul mediatic în care trăim, când istoria ne este terfelită, bogăţiile jefuite şi cultivarea interesului naţional hulită, iar vocea raţiunii este acoperită de peroraţii belicoase, acţiuni  de acest gen sunt din ce în ce mai rare şi ţinute sub tăcere. Cu atât mai mult se impune măcar să le menţionăm. Astfel pe 13 septembrie a avut loc  la sala de Conferinţe  a Casei Academiei Române masa rotundă „Dimitrie Cantemir, cărturar marcant în istoriografia română şi universală” organizată în cadrul  „Anului Cantemir”  de Centrul de  studii ruse şi sovietice „Florin Constantiniu” din  Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Au prezentat   referate şi comunicări membri ai centrului şi invitaţi: prof.dr. Vasile Buga – coordonatorul centrului, doctorii în istorie Radu-Ştefan Vegatti, Ecaterina Ţarălungă şi Marian Stroia, care au evidenţiat faţetele multiple ale enciclopedistului  european şi contribuţia lui la afirmarea şi păstrarea valorilor naţionale.  Pe 10 octombrie s-a desfăşurat, tot sub auspiciile Academiei Române, de astă dată în „Aula Nemuritorilor”,  Sesiunea aniversară la 30 de ani de activitate a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Au fost prezente personalităţi de frunte ale mediilor academic, politic şi  cultural. După cuvântul  de deschidere rostit de vicepreşedintele Academiei, acad. Marius Andruch, s-au prezentat mesaje din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al preasfinţitului Mihai Frăţilă,  Episcop greco-catolic de Bucureşti. Vorbitorii – prof.dr. Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, dr. Andrei Alexandru, secretar de stat în Ministerul Cercetării, inovării şi digitalizării, Dinu Zamfirescu, fost deţinut politic, Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie din Chişinău, prof.univ. dr, Ioan Scurtu- istoric, dr. Florin Abraham, directorul şi dr. Ana Maria Cătănuş, secretarul general al INST s-au referit la activitatea prodigioasă a Institutului pentru cunoaşterea totalitarismului (de stânga şi de dreapta) în ţara noastră. Înfiinţat prin H.G. nr 150/13 aprilie 1993  la iniţiativa şi insistenţele fostului deţinut politic Radu Ciuceanu, devenit şi director al Institutului,  cu scopul de a oferi societăţii româneşti adevărul despre trecutul recent,  Institutul are ca obiect de activitate culegerea, arhivarea,cercetarea şi publicarea documentelor şi informaţiilor referitoare la formele totalitarismului în România. Şi, prin munca susţinută a întregului personal, INST s-a achitat cu brio de această sarcină. Miercurea trecută am participat la o lansare de carte. Un fapt aparent obişnuit  pentru un literat.  Deosebite  însă faţă de nenumăratele lansări  la care am mai participat au fost locul şi cadrul desfăşurării evenimentului, autorul şi cartea. Nicăieri parcă în Bucureşti nu se mai păstrează atât de bine aura de altă dată a Micului Paris ca în locul căruia  localnicii îi spuneau cândva La Şosea. La distanţă de vreo două sute de metri de  Arcul de Triumf, pe Şoseaua Kiseleff, la nr. 47 se află o casă impozantă,  discret plasată, construită în perioada interbelică într-un stil academic francez cu elemente Art Nouveu, care i-a aparţinut cândva ilustrului diplomat român  Nicolae Titulescu. În anul 1991, ministrul de externe de atunci, profesorul universitar Adrian Năstase, cu gândul la viitor, a decis înfiinţarea unei Fundaţii care să cinstească memoria diplomatului român de talie europeană şi să militeze pentru înfăptuirea grandioaselor sale idei. Aşa s-a născut Fundaţia Europeană Nicolae Titulescu, care îşi are sediul, unde altundeva, decât  în Casa Nicolae Titulescu?! Fundaţia şi-a propus  ca scop principal restituirea operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu, dar organizează şi dezbateri ale unor  probleme complexe ale vieții și relațiilor internaționale contemporane, cu precădere a celor europene și euroatlantice. Aici au loc simpozioane şi conferimţe la care sunt abordate aspecte politice, economice și geostrategice, se analizează interesele, implicațiile și pozițiile României, și se sugerează factorilor de decizie la nivel național perspective, abordări și proiecte. Deschiderea spre viitor a Fundaţiei este subliniată şi prin cuvintele marelui diplomat , imprimate pe placa de bonz de la intrare  “Fiecare își are misiunea sa, cu toţii  uniți cum ne-am putea îndoi de succes? Ce importanță are faptul că nu vom mai fi prezenți în ziua când opera va fi terminată?   Nicolae Titulescu Şi, după cum vom vedea în continuare, Fundaţia găzduieşte şi lansări de carte cu tematică care să corespundă acestor deziderate. Am urcat cu emoţie  în sala elegantă, care amintea  de saloanele pariziene. Şi acum aici se afla un public elevat. Participau ca invitaţi de onoare  cunoscutul polonist, scriitor şi traducător literar prof.dr. Constantin Geambaşu şi  doctorul  în istorie Ion Constantin.  În fotoliile din faţă i-am revăzut pe E.S. ambasadorul Traian Chebeleu,  general(r) Batolomeu Săvoiu,  d-na amb. Crina Prunariu, diplomatul prof. dr. Vasile Buga,  prof.univ. univ.dr.Adina Berciu,  prof.dr. Viorica Moisuc, iar în sală se aflau diplomaţi, scritori, jurnalişti ş.a. În volumul „Eroi veşnic vii” autorul, E.S. ambasador  Nicolae Mareş, profesor universitar, prozator şi traducător literar, remarcabil cunoscător al limbii, literaturii şi realităţilor poloneze, îşi propune şi prin acribie şi perseverenţă reuşeşte să reînvie în conştiinţa naţională epopeea dramatică  pe care au trăit-o peste 10.000 de militari români la sfârşitul Primului Război Mondial care îşi dorm somnul de veci  în cele 40 de necropole risipite pe teritoriul Poloniei de astăzi. Aceştia, împreună cu  alţi combatanţi ai armatelor Antantei, au fost luaţi prizonieri de către trupele austro-ungare apoi duşi de nemţi în lagăre de muncă din Pomerania, unde au fost supuşi unui tratament bestial ce prevestea Auschwitz-ul şi Osiecim-ul de mai târziu. Internaţionalizarea crimelor de la Katyn la începutul secolului nostru şi atitudinea anti-moscovită a mass-media poloneze au oferit prilejul istoriografiei ruse să răspundă reproşurilor ce li se făceau, amintind de faptele petrecute între anii 1916-1920 pe teritoriul polonez actual, cărora le-au căzut victime ruşi, germani, italieni şi români. Despre crimele de pe înălţimile din pădurile  Katyn-ului  a publicat şi semnatarul acestor rânduri studiul „Katyn-1940” în revista „HISTORIA (nr.3/2006).  Prin menţionarea  anului mi-am precizat poziţia în fosta dispută sovieto-germană prin care beligeranţii se acuzau reciproc asupra făptuitorilor genocidului. Comisia internaţională – din care făcea parte şi  medicul  român  E. Birke– a făcut lumină în această dispută sinistră. În urma cercetărilor la faţa locului, s-au găsit asupra victimelor documente, reviste şi scrisori de la familii, datate până în aprilie 1940. Or ruşii  susţineau că trupurile  erau ale prizonierilor de război polonezi, abandonaţi de ei în retragere şi folosiţi de nemţi în anul 1941 la lucrările de construcţii din zona Smolensk şi apoi omorâţi. Oficial despre prizonierii români asasinaţi  la sfârşitul Primului Război Mondial  nu s-a spus nimic până în prezent, soarta lor a fost un subiect tabu în relaţiile polono-române. Devenit ad-hoc cercetător-istoric, autorul studiază o bibliografie vastă, apelează la arhive, corespondează cu reprezentanţi ai administraţiilor teritoriale, strânge mărturii şi primeşte liste cu militari îngropaţi în cimitire,  adună poze cu imagini din necropole, află şi introduce în carte liste cu numele a peste 3000 de eroi-martiri români. În urma cercetărilor efectuate, domnul ambasador Nicolae Mareş îşi pune o întrebare retorică de bun simţ: cum a fost posibil ca timp de un secol scurs de la tragicele evenimente nici una dintre personalităţile române, care ar fi trebuit să se implice în clarificarea acestei situaţii – ambasadori şi miniştri de externe, organizaţii pentru cinstirea memoriei eroilor şi chiar Regina Maria şi poeta-diplomat Eugenia Văcărescu care s-au  interesat de înălţarea Monumentului comemorării eroilor români căzuţi prizonieri în Franţa,  nu auziseră despre miile de români aruncaţi în gropile comune  din zecile de cimitire de pe teritoriul Poloniei?  Oare atunci când depunea o coroană de flori în Bucureşti la Mormântul Eroului Necunoscut  Mareşalul Pilsudski   nu ştia că în zeci de cimitire din ţara sa  îşi dorm somnul de veci peste 10.000 de eroi români, mulţi  cu nume, vârstă şi grad militar cunoscute? Revenind în zilele noastre, patriotul Nicolae Mareş corespondează cu personalităţi din localităţile unde se află cimitire cu soldaţi români,   se adresează în scris factorilor responsabili din ţară, trimiţând memorii la Ministerul de Externe, la Ministerul Apărării Naţionale, până şi prim-miniştrilor D. Cioloş şi E. Dăncilă pentru realizarea Proiectului Eroii Neamului – Eroi Veşnic Vii. Vine cu iniţiativa  ca Regia Naţională a Pădurilor Romsilva să realizeze un proiect de „sădire în spaţiul public a circa un milion de arbori” până în anul 2018, când se vor împlini 100 de ani de la formarea statului român. Mai mult, propune să coopteze la acest proiect Preşedinţia şi Guvernul României, Biserica şi alte instituţii centrale şi locale.   Romsilva nu a reacţionat la solicitare, în schimb adevăraţii patrioţi români  cu implicarea Asociaţiei Prietenii Pădurii din Braşov au sădit peste două milioane de arbuşti. Lista cu numele   eroilor români menţionaţi în carte a fost trimisă Patriarhiei române cu sugestia  ca acestea să fie încrustate în piciorul Sfintei Mese din altarul Catedralei Neamului. Toate acestea sunt relatate în carte, Edificator pentru noi este şi finalul cărţii: „Amintim că bardul liricii patriotice româneşti, Adrian Păunescu, încă din 1988 a închinat un poem celor care n-au la căpătâi cuvenitul cenotaf, e vorba de „Bocetul lui Ion cel fără mormânt”,  pe care îl redăm mai jos. Ioane, Ioane, Ioane, Ioane, Ai murit ca milioane, Gloanţe trupul tău l-au frânt, Ioane fără de mormânt.

Ioane, ai murit soldat, Unde te-or fi îngropat? Că-ţi rămâne ţara oarbă, Întrebând un fir de iarbă.
… Dacă vrei şi dacă poţi, Să ne ierţi cumva pe toţi, Să ne ierţi cu crezământ, Ioane fără de mormânt.

Final apoteotic pentru o carte – apel la recunoştinţa  neamului.