RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE
MARIN BEŞCUCĂ, OMUL UNOR ANGOASE EXISTENŢIALE

 Prin volumul „Rugăciunea unei mame” (poezii, „Biblioteca Revistei Familia”, Oradea, 2016) am fost pus în situaţia de a mă întâlni pentru prima oară cu o scriere a lui Marin Beşcucă. Autor a peste 20 de cărţi, Marin Beşcucă locuieşte în Dorohoi, pe strada Dumbrava Roşie. Este jurnalist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, şi având în vedere trecutul său, pe care îl cunosc în linii mari, are tot dreptul să se considere, după cum zice,  „un om de poveste”, „un element potrivnic timpului său”. Reţin două versuri care, din perspectivă atitudinală,  îl caracterizează perfect („nu-mi sunt prieteni / cei care-mi spun să dau uitării totul”) şi nu-mi rămâne decât  să  cred în totalitate cele spuse  într-un fel de dare de seamă intitulată, ironic, „Autodenunţ”. Marin Beşcucă este un optzecist veritabil , dar eu l-aş încadra şi într-o posibilă taxonomie propusă de Ana Blandiana  în „Scutul fragil”: „La o primă vedere, relaţia dintre lume şi scris este o simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum şi-ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii, cei care, după ce au văzut-o, au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată, reală”.

În plus, cred că duce mai mult spre nouăzecism, trei dintre etichetele liderului Generaţiei 90, Ioan Es. Pop, fiind evidente şi la autorul în discuţie: „scrisul ca blestem şi mântuire”, „prezenţa abjecţiei existenţiale” şi „oralitatea poeziei”.

Se remarcă geometria impusă poemului. Mihai Beşcucă le scrie dintr-o respirare şi nu se poate să nu simţim cum OFUL respiră, provocând ritmul la un dans specific: acesta,când se strânge  solidificând  sentimentele într-un cuvânt – explozie,  când se dilată, topindu-se în versuri lungi, asigurând sculpturalitate spaţială într-o risipă de metafore.  Ruperile de ritm şi muzicalitate, precum şi preocuparea pentru structură sau pentru un vocabular preţios, fac din Marin Beşcucă un autor de sculptoidei, sintetizate, ca o concluzie, cu precădere în primele două versuri şi nu în final: „văd şi-acum barza / istovită de vânt şi ploaie”, „…atâtea tăceri / mi-am ascuns în ochii lumii”, „atâtea vise ne-împlinite / mă-ncovoaie”, „norii mi se lasă peste aşteptări”, „cerul ce-mi apasă-nsingurarea”, „mi-a coborât în somn / un heruvim”, „pentru nimic în lume / nu-mi mai place liniştea”, „am pus durerile diademă”, „mi s-au înmuiat speranţele”, „ o umbră de tristeţe / mi se agaţă de storuri”, „vârtejuri de priviri / mă poartă peste cer”, „clopotele timpului / mi se zbat în auz”, „zgomotul paşilor tăi / se preumblă prin inima ta”, şi exemplele ar putea continua într-o ritmicitate egală cu numărul poemelor. 

La Marin Beşcucă sesizăm o retorică din care  modernismul este omis, ca să nu mai vorbim de romantism şi clasicism, transformând fiecare poem în mici eseuri ce fac din autor un postmodern evident.: „… o uşă de geruri / s-a închis între noi, / paznici… mii de ţurţuri, / şi-un sloi! / ce mi-aleargă prin vise, / îmbrăcat într-o hlamidă / de chin! / ţurţurii aruncă şi ei, / nu cu bulgări –o, Doamne! / ci cu ochi înecaţi cu venin… / spaimele nopţii stau la pândă, / ele nu vor să vâneze priviri, / vor altoi să-şi înfigă în doruri, / şi să se adape din fântâni de iubiri… / la un colţ de-ntrebare / s-au strâns alfabetele uitării, / aş vrea să ştie cumva de copiii / ştiu prin departe ochii mamei, / uite cum te strigă, i-auzi? / şi insistă! / dacă vrei, / ochii-n pleoape ţi-i strângi, / răspuns să le dea Sfântul Aşteaptă!” („Spaimele nopţii stau la pândă”).

Dacă e să unificăm formele sculptopoetice, asociate câte unei mici pulsiuni eseistice, după cum am zis,  alcătuiesc un volum care dă formă filosofiei acestui poet de un optzecism franc, conducându-ne spre un discurs al gesturilor exterioare. Volumul  e unul  al privitului în urmă şi aici, venindu-mi în minte o vorbă a lui Mircea Mihăieş, e mai degrabă  de amărăciune decât pentru a descoperi motive de bucurie: „… au început să-mi sângereze / amintirile… / le-am dat cu rivanol, / ce crezi?! / cereau îngrijiri naturiste, / alifii de priviri, / cataplasme cu doruri, / ceai din răbdări, / nervi cu vâsc, / amăgiri şi minciuni / în ulei de măsline… / vin să le torn peste plăgi, / şi salcâm, / sărutat de albine!”(…)(„Au început să-mi sângereze”). Invocarea repetată a Divinităţii, îl percepem pe Marin Beşcucă  a fi întruchiparea „omului Iov”, cel definit de Cpnstantin Abăluţă, un Iov rănit care nu şi-a pierdut credinţa: „… parcă nu mi-a fost / să-mi fie şi mie libertatea asta / dinspre care se bucură toată lumea, / parcă nu… / graţii de fum mă conjoară, / umbre de neguri în noapte / mă dănţuie-n tâmple, / praful mi se-nghesuie-n gene, / mi-aud inima cum surdă, / nici tace nici n-ascultă, / zbenguie mereu la sânge, /  şi-n viscere greu mă frige, / privirile mi le strânge… / calc ţărâna cu genunchii, / Doamne, Tu… / o, Doamne… / şi-asmuţesc într-o tăcere / înrămată de icoane, razele mi te-ar aduce, / apoi m-aş putea şi stinge…” („Graţie de fum mă conjoară”).

Aici, în acest volum, Mihai Beşcucă este omul unor angoase existenţiale. Voi citi şi celelalte două volume pe care mi le-a trimis autorul, cu scopul de a  vedea relaţia dintre condiţia obiectivă impusă de autor şi opţiunea subiectivă a cititorului.