Irina Bivol s-a născut la 1 martie 1969, în satul Cojușna, raionul Strășeni, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). A fost căsătorită și are o fiică. A absolvit Academia de Muzică „Gavriil Musicescu” (în prezent, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) din Chișinău. A activat în grupurile Fagure (1989-1990) și Real (1991-1992), precum și în formația interpretei Nina Crulicovschi (1992-1993). A susținut sute de recitaluri și a efectuat turnee în Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Portugalia, Franța, Italia, Elveția, Ungaria, Ucraina, Rusia, Kazahstan, România și Basarabia. Alături de fratele său, a editat circa 15 albume și a apărut pe diferite compilații. A participat la numeroase emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A primit mai multe distincții, între care titlul de Artist Emerit (2009).

Anatol Bivol s-a născut la 25 septembrie 1960, în satul Cojușna, raionul Strășeni, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este căsătorit și are două fiice. A absolvit Colegiul Republican de Muzică (în prezent, Centrul de Excelență în Educație Artistică) „Ștefan Neaga” din Chișinău. A activat în grupurile Noroc – fostă Contemporanul (1986-1989), Fagure (1989-1990) și Real (1991-1992), precum și în formația interpretei Nina Crulicovschi (1992-1993). A susținut sute de recitaluri și a efectuat turnee în Statele Unite, Canada, Portugalia, Franța, Italia, R.D.G., Ungaria, Ucraina, Rusia, Kazahstan, Turkmenistan, România și Basarabia. Alături de sora sa, a editat circa 15 albume și a apărut pe diferite compilații. A participat la multe emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A primit mai multe distincții, între care titlul de Artist Emerit (2009).

Irina (voce) și Anatol Bivol (compoziții, aranjamente muzicale, voce și acordeon) reprezintă un duet de muzică ușoară din Basarabia care a cucerit publicul prin armonie, melodicitate și bun-gust. Repertoriul lor cuprinde piese în limbile română, franceză, spaniolă, greacă, rusă, ucraineană, ivrit, găgăuză și altele. Despre biografia și cariera lor artistică, mi-au vorbit într-un interviu realizat la 21 februarie 2019, la Iași.

• – Bine ați venit la Iași, dragi prieteni!
• – (I.B.) Bine te-am găsit!
• – (A.B.) Bun găsit și ție!
• – De câți ani sunteți pe scenă?
• – (A.B.) Cu ajutorul bunului Dumnezeu, pe 1 decembrie anul acesta vom împlini 29 de ani.
• – Cum a luat ființă duetul vostru?
• – (A.B.) Ideea a aparținut regizoarei de televiziune Vica Ciobanu Mălai, care, după anul 1983, când scrisesem câteva piese pentru mari interpreți de la noi, a făcut un interviu cu mine, pentru a mă lansa ca tânăr autor. După mai multă vreme, spre sfârșitul anului 1990, am reîntâlnit-o, întâmplător, într-o stație de troleibuz și ea trebuia să facă o filmare pentru programul de revelion din acel an; mi-a propus să vin în postură de interpret, iar eu i-am răspuns că nu cânt, dar am o soră care o poate face. Atunci, fără să o cunoască pe Irina, ne-a invitat pe amândoi cu două cântece, unul dintre ele fiind Florile dragostei, cu care ne-am și lansat peste noapte. Am fost prezentați, simplu, doar „Irina și Anatol Bivol”; lumea era convinsă că suntem căsătoriți și, de aceea, soția trebuia să meargă la serviciu cu fotografia de la nuntă ca să demonstreze că sunt soțul ei. Abia în 1991, la Concursul de Muzică Ușoară Tinere talente, de la Teatrul de Vară din Iași, unde am obținut locul al treilea cu aceeași piesă, am fost botezați „Frații Irina și Anatol Bivol”. Pe atunci, nu existau alte posturi de radio în afara celui național și, totuși, întreaga noastră Moldovă cânta melodia asta; la redacție, soseau saci cu scrisori prin care oamenii o cereau și se interesau cine suntem.
• – Presupun că și până atunci ați avut în spate niște ani de muzică.
• – (A.B.) Am cântat încă de mici copii, dar, alături de Irina, nu am avut niciodată țelul de a ajunge unde suntem; pur și simplu, noi ne-am aflat la locul și la timpul potrivit. Dacă, acum 35 de ani, ne-ar fi spus cineva că vom reuși să facem o carieră artistică împreună, nu am fi crezut. În ceea ce mă privește, începuturile muzicale datează din anul 1983, când Anastasia Lazariuc mi-a cântat prima melodie, Întâlnire.
• – Cine a compus piesele duetului?
• – (A.B.) Și muzica, și aranjamentele îmi aparțin în totalitate. Dar eu nu am absolvit Facultatea de Compoziție; inspirația îmi vine de undeva, de sus. Din acest motiv, nu mă consider compozitor, care îmi pare un termen pretențios, ci autor al cântecelor. Toate piesele pe care le cântăm sunt copiii noștri și, de aceea, fiecare dintre ele, când vine pe lume, vreau să fie îmbrăcată în haine de sărbătoare. În privința versurilor, am avut norocul de a colabora cu textieri care ne-au fost colegi și prieteni; cu ajutorul lor, orice cântec lansam în anii ’90 devenea, automat, șlagăr. Nu-mi place deloc să mă laud, dar melodiile noastre sunt pe buzele tuturor, de la mic la mare, preluate inclusiv de interpreții noștri consacrați; și în „țara mare”, reputatul Benone Sinulescu îmi cântă două piese. Dar muzica noastră nu ar fi ajuns la inimile tuturor fără vocea Irinei, cu timbrul său unic, care nu seamănă cu a nimănui; de aceea, eu mă închin în fiecare zi pentru sănătatea ei.
• – Scrii cântecele special pentru vocea sa?
• – (A.B.) Niciodată nu-mi programez piesele după un criteriu sau altul și, de fapt, nici nu-mi propun să le creez; nu eu le nasc, ci ele mă găsesc. Bunăoară, odată m-am trezit din somn, la ora 5,00, cu linia melodică în minte – era un cântec în stil grecesc, Ella. La câtva timp, am găsit singur explicația: străbunica noastră a fost grecoaică. Ei, bine, după ce melodia s-a așezat și mă conving că nu seamănă cu alta – pentru că, la urma urmei, toată muzica se face cu doar șapte note și nu este exclusă preluarea involuntară a unei fraze muzicale –, o sun pe Irina; ea o ascultă și îmi spune dacă i se potrivește. În caz contrar, chiar dacă piesa e foarte frumoasă, o propun altui interpret, cum s-a întâmplat de atâtea ori; dar, și pentru el, trebuie să am grijă ca melodia să fie compatibilă cu timbrul vocii lui, fiindcă nu am compus niciodată muzică la comandă. În concluzie, noi nu cântăm decât ceea ce ni se potrivește amândurora.
• – Irina, chiar dacă ai obținut consacrarea în cadrul duetului, nu cred că, fără el, ai fi rămas în afara muzicii.
• – (I.B.) Bineînțeles, pentru că eram o admiratoare a formației Noroc, în care cânta Anatol, pe atunci fiind studentă și așteptându-mi momentul. Pentru prima oară, am cântat pe o scenă în clasa I, împreună cu Anatol, care era în clasa a zecea. Când am auzit lumea strigând „Bis!”, neștiind semnificația acestui cuvânt, am fugit în culise. Atunci, Anatol a venit după mine, m-a luat de mână și mi-a spus: „Treci înapoi, că mai cântăm o dată!”
• – Iar tu, Anatol, de când cochetezi cu acordeonul?
• – (A.B.) Când eram copil, mama l-a trimis odată pe tata la piață după cartofi, iar el s-a întors cu un acordeon; l-a cumpărat pentru că a intuit ceva în mine încă de când m-a văzut cântând cu mătura în brațe împreună cu artiștii difuzați la radio. Am învățat acordeonul de unul singur, după care am trecut la baian [armonică], chitară, pian, vioară, tobe și fluier. Acasă, aveam o cameră plină cu toate aceste instrumente și, între orele 5,00 și 14,00, exersam game întruna; asta m-a ajutat, mai târziu, cunoscând diapazonul fiecăruia, să-mi îmbrac piesele în aranjamentele cele mai adecvate, care au făcut din noi un duet original, cu un stil numai al nostru.
• – Vorbiți-mi despre anii de copilărie.
• – (I.B.) Fiind patru copii la părinți – mai avem două surori –, ei s-au sacrificat pentru a ne oferi o copilărie fericită, fără lipsuri. Tata a fost cizmar, iar mama – croitoreasă; au fost foarte harnici și au muncit și în plus pentru a ne dărui tot ce aveam nevoie. Tata mi-a confecționat primii pantofiori de scenă; erau albi, din lac, cu danteluță aurie – o finețe pe atunci. Iar mama mi-a făcut cel dintâi costumaș cu care am cântat la o serbare – o minune, parcă eram Cenușăreasa! Peste ani, cu mici ajustări, l-a purtat și fetița mea la grădiniță, iar eu am fost foarte mândră și fericită. Am plecat de timpuriu din sat – din clasa a IV-a, când părinții m-au trimis să învăț pictura la Liceul Republican de Arte Igor Vieru din Chișinău; apoi, am urmat Colegiul Republican de Muzică Ștefan Neaga din același oraș, după care am absolvit, tot în municipiu, studiile muzicale superioare. Părinții au făcut eforturi extraordinare ca să merg mai departe la învățătură, ceea ce nu mulți își permiteau. Și, atunci, cum să nu ne amintim cu mare drag, duioșie și recunoștință de ei? Din nefericire, în sat nu a mai rămas decât tata, pentru că mama s-a stins acum doi ani.
• – (A.B.) Eu cântam și pe la petreceri, iar mama vedea că o trag și pe Irina după mine și îmi spunea: „Dragul mamei, dă-i pace, că, mâine-poimâine, va trebui să se mărite și, de fapt, nici tu nu ai nevoie de muzică, pentru că asta nu e meserie de gospodar. Ar fi mai bine să mergi la Medicină, cu halat alb, plătit la vreme și stimat de lume; iar muzică, ai să cânți tu.” Am și absolvit Școala de Medicină din Chișinău, dar am furat-o, fără știrea părinților, pe Irina de la pictură și am mers amândoi la Colegiul Republican de Muzică, unde, cu toată diferența de vârstă de aproape nouă ani dintre noi, am stat în aceeași bancă. Ulterior, mama a aflat, dar era deja prea târziu… Prima oară când am apărut la televiziune, în 1990, nu le-am spus; ne-au privit cu lacrimi în ochi, fiindcă nu s-au gândit și nu s-au așteptat să ajungem acolo.
• – Ce puteți spune despre familiile voastre actuale și cât timp vă ocupă?
• – (I.B.) Am o fiică pe nume Cătălina, care mi-a dăruit un nepoțel de trei anișori, Dominik. Merg cu mare drag la ei și, de aceea, nu consider că timpul acela e pierdut; când nu-i pot vizita, simt că băiețelul îmi lipsește mult. De fiecare dată când mă vede la televizor, strigă fericit: „Mica!”, pentru că așa îmi zice.
• – (A.B.) Eu am două fiice, Doina și Luminița, care m-au îmbogățit cu două nepoțele și un nepoțel; stau mereu cu ei de cum am puțin timp liber, luându-mi, astfel, revanșa după lungile turnee din tinerețe, care durau și câte două-trei luni. Așa se face că, pe prima fiică, am văzut-o la o săptămână de la naștere, iar, pe cealaltă, abia după trei luni de când a venit pe lume. Am plătit cu multă sănătate în anii noștri cei tineri, iar, acum, a venit și timpul să mai alegem. Și-ți mai spun ceva: dragostea pentru nepoței e total diferită de iubirea pentru copii și, de aceea, caut să-mi petrec cât mai mult timp lângă cei mici.
• – Dincolo de muzică și de familii, ce alte bucurii mai aveți?
• – (I.B.) Eu am o mare pasiune: călătoriile. Îmi place foarte mult să vizitez locuri în care nu am mai fost; chiar și vacanțele prefer să fie active, pentru că nu pot să stau la plajă sau în șezlong.
• – (A.B.) La mine, e mai la îndemână: prefer să merg cu prietenii la pescuit, mai ales dacă am și norocul să nu mă întorc cu mâna goală!
• – De-a lungul carierei, ați avut și decepții?
• – (A.B.) Suntem și noi oameni, iar încercările vieții nu ne-au ocolit. Am avut spectacole în care am cântat plângând – atât de grele au fost, uneori, condițiile în care am fost nevoiți să ne câștigăm banii. Însă, amintirile frumoase predomină. Totuși, cel mai mult ne întristează perioadele fără concerte; în pauzele lungi, avem senzația că am intrat în uitare. De aproape 30 de ani, suntem artiști liberi și toată afacerea noastră este muzica, în care investim din propriile câștiguri; de aceea, este foarte important să fim cât mai mult pe scenă. Avem, însă, norocul că suntem doi și, în momentele de cumpănă, ne susținem unul pe altul.
• – (I.B.) Eu aș adăuga că fac sport de peste 20 de ani și, mai nou, practic și yoga, iar asta mă ajută să depășesc mai ușor stările dificile. Când merg la sală, mișcarea e ca o terapie care mă recuperează spiritual. În plus, mă ajută și modul meu sănătos de viață – alimentația, odihna și gândirea pozitivă –, la care se adaugă, probabil, moștenirea genetică.
• – Cât de importante sunt pentru voi dovezile de afecțiune ale publicului?
• – (I.B.) Sunt ca aerul, pentru că ne mențin mereu în formă și ne încarcă enorm.
• – (A.B.) Mai mult decât florile pe care le primim, cel mai mult contează aplauzele; ele ne transmit energia de care avem atâta nevoie, iar noi n-am făcut niciodată vreo diferență între un public sau altul – fie el din Statele Unite, de exemplu, sau dintr-un sat uitat de lume din Basarabia.
• – După aproape trei decenii pe scenă, mai aveți emoții?
• – (I.B.) Da, de fiecare dată, pentru că suntem oameni vii. Avem nevoie de emoțiile constructive, dar, uneori, stările emotive mă copleșesc atât de mult încât mi s-a întâmplat să uit versurile! Norocul meu a fost că m-a ajutat sala… Însă tocmai aceste scăpări ne fac mai umani și mai firești.
• – (A.B.) Sunt zile în care vocea funcționează normal, iar în altele – nu; dar, atunci când cântăm „pe viu”, chiar și dacă ni se mai întâmplă să avem sincope – căci nu suntem roboți –, oamenii ne primesc, tocmai de aceea, mai cald și mai afectuos.
• – Cum supraviețuiți pe piața muzicală actuală, invadată de producții comerciale?
• – (I.B.) Oferta contemporană este extrem de diversă, dar există loc sub soare pentru toți, cu condiția să aibă ce spune – sincer, adevărat și inconfundabil. Eu nu m-am considerat niciodată o interpretă cu un mare ambitus vocal, însă cânt din suflet, cu diapazonul pe care mi l-a dat Dumnezeu, simțind și transmițând emoțiile artistice cu toată ființa mea.
• – (A.B.) Foarte multă muzică din cea de astăzi nici nu o pot percepe, fiindcă mai toată este copiată la nesfârșit; din acest motiv, după o lună sau două, imitația moare. Există, însă, și destui tineri talentați, cu voce și școliți, dar care se străduiesc să plagieze genurile muzicale din Occident; de aceea, când li se propun creațiile unor compozitori autentici, ei se pierd.

Florin Bălănescu