Așa a fost să fie (fragment)

• O poveste de viață, în care un suflet maculat de nedreptate ajunge la liman într-o lume ostilă, cu firave licăriri de normalitate. Trăiești aievea tristețile și bucuriile Anei, căreia viața i-a răpit mai mult decât i-a dăruit. Zi de zi, ea încearcă din răsputeri să se regăsească pe sine, după tentative disperate de a evada din trecutul învăluit în negura deznădejdii. Iată un pasaj din romanul „Așa a fost să fie”, apărut, în mai multe ediții, la Editura PIM din Iași între anii 2020 și 2024:
• Nimic şi nimeni nu ne poate lua vreodată amintirile. Când ţi-e lumea mai dragă, trecutul dureros te învăluie în mantia-i tristă şi apăsătoare; încerci să-l alungi, dar se reaşază obsesiv peste gândurile obosite de atâta tristeţe, ducându-te în locurile în care ţi-a fost greu sau lângă cine te-a rănit. Bucuriile parcă nici n-au fost, au rămas suspendate între ieri şi azi, parcă neîndrăznind să stea în calea tristeţii. Plânsul te mai eliberează din menghina deznădejdii şi sapă adânc în obrazul umezit de atâtea şi atâtea lacrimi amare. Încerci să găseşti răspunsuri şi-ţi revine obsesiva întrebare: de ce a trebuit să se întâmple astfel? De ce tocmai mie? De ce? De ce?… Aşa îşi spunea în gând doctoriţa Ana Anghelin, aşteptând să se facă dimineaţă, să uite, să nu se mai întoarcă niciodată cu gândul în trecut, la zilele şi nopţile de zbucium, deznădejde şi disperare.
• ٭
• Era decembrie, o altfel de iarnă. Părea că soarele zâmbea, voind parcă să încălzească inimile îngheţate de frig şi de teamă. Norii se încăpăţânau să nu-şi cearnă fulgii peste cenuşiul din jur şi din oameni. Ana mergea grăbită spre magazinul alimentar să-şi ia jumătatea de pâine pe cartelă la care avea dreptul, dar şi pe cea de ieri, pe care n-o luase, fiind de gardă la spital; aceasta nu-i trebuia, dar o voia pentru câinii din jurul blocului.
• – Vă rog să-mi daţi şi raţia de ieri.
• – Ce raţie? Ce-ţi închipui, că iei ce vrei şi când vrei?
• – Dar e dreptul meu, trebuie să-mi daţi două jumătăţi.
• Auzind conversaţia, cineva din spatele tejghelei interveni:
• – Cine e asta care ne spune nouă ce să facem?
• Era o femeie cu voce guturală şi chip ursuz, sluţit de răutate şi de viaţa de acasă.
• – Nu sunt „asta”, căci n-am făcut şcoala împreună ca să-mi spuneţi aşa.
• – Cine te crezi, nesimţito, ca să ne dai ordine?
• Ana simţea cum îi fuge pământul de sub picioare, iar inima bătea să-i spargă pieptul; parcă nu mai avea aer, se sufoca. Cu ultimele puteri, spuse cu voce tare, să se audă şi dincolo de tejghea:
• – Din cauza unor oameni ca voi am ajuns aici, comunistelor!
• Ieşi clătinându-se, fără puţina pâine care i se cuvenea. Nu ar fi fost pentru prima oară când îi lipsea, căci erau zile când nu avea nimic. Ajunse acasă, cu paşii grei şi cu un nod în gât care nu da voie lacrimilor să curgă. Se aşeză pe pat şi începu să plângă; plânsul deveni strigăt, ţipăt de neputinţă; îşi acoperi faţa cu perna ca să nu-i audă vecinii hohotele pe care nu le mai putea controla. Voia să iasă în stradă, să strige oamenilor să se trezească la realitate, să nu se mai lase călcaţi în picioare. Nu avea curaj; ştia că, dacă ar îndrăzni, îşi va pierde locul de muncă şi va ajunge la închisoare. Era la început de drum, mai avea mult până departe. Încet-încet, plânsul deveni bocet, iar lacrimile – spini în inima îndurerată. Aţipi cu gândul că mâine va fi la fel ca azi, că nu se va schimba nimic, că va trebui să-şi ceară iarăşi jumătatea de pâine de la cei care nu ştiau ce înseamnă să-ţi fie foame şi frig, şi nici omenia şi compasiunea faţă de cel de lângă tine.
• Bătăi puternice în uşă şi un strigăt prelung o treziră din somnul de câteva minute:
• – Deschide!
• – Cine e?
• – Miliţia, deschide!
• Tremurând toată, pentru că ştia ce va urma, deschise uşa. Doi miliţieni de vârste diferite intrară în cameră cu satisfacţia omului care-şi face cu sârg datoria, holbându-se la cărţile de medicină, multe şi voluminoase, aşezate în ordine pe noptieră. O măsurară din cap până-n picioare şi, cu o voce plină de satisfacţie, cel mai în vârstă îi spuse răstit:
• – Eşti un duşman al poporului, i-ai luat în râs pe cei care-ţi dau pâine şi ţi-au oferit un serviciu!
• Ana încercă să spună ceva, să se apere într-un fel, dar o mână mare, aspră şi murdară o lovi cu putere peste faţă. Se prăbuşi la pământ, simţind sângele cald prelingându-i-se din nas. Retrăi frica, acel sentiment care-ţi paralizează simţurile. Ştia ce va urma: viaţa ei va merge pe un alt drum, nedorit de nimeni, drumul umilinţei supreme.
• – Ai cinci minute să te îmbraci; mişcă, nenorocito!
• Ana se ridică anevoie; avea frisoane, iar frica se cuibărise în toată fiinţa ei. Îşi luă paltonul, îi rupse buzunarul pe dinăuntru şi puse acolo puţinii bani pe care-i avea, ce căzură în căptuşeala de la palton; îşi mai luă mănuşile, căciula şi singurele ei cizme; nici măcar nu apucase să înghită ceva. Vecinii se uitau îngroziţi la scena de pe coridor.
• – Sărmana de ea, ce-o fi făcut?
• – A făcut ceva, că nu degeaba au arestat-o…

Cornelia Bălănescu