Visul unui mort

Vasile POPOVICI

Frecându-se la ochi

după un somn profund,

privi în jur

şi nu putu nimic să vadă.

Era-ntuneric

prea mult şi-ntunecat

sub învelirea veacurilor îngropate.

Cercă să meargă,

dar n-avea picioare

nici mâini

să se agaţe de nicăieri;

şi-şi aminti

că nişte câini,

dulăi de stână,

trosneau între canini

ciolanele-i crocante,

de plug împrăştiate

pe ponoare,

ciolane care

erau odată mâini,

erau picioare…

Şi-ar fi dorit atunci

să intre-n vis,

să aibă tot ce omu’ are,

să aibă mâini,

s-aibă picioare,

să aibă cap şi cu puţină minte,

să fie cum era ’nainte.

Dar mai ales,

dintre toate câte-s pe pământ,

(şi-aşa de vreun folos nu-i este),

dintre toate cele pământeşti,

nimic nu îşi doreşte

decât,

ar vrea să se viseze-n vis,

din lumea de deasupra

în lumea lui să-i vină

măcar un strop,

doar unul, de lumină.

Articole asemănătoare