Prezentul volum ,,Exilat în Câmpiile Elisee”, semnat de Doamna LIGIA BOCȘE” și care se adresează deopotrivă, așa cum, în dedicație, notează metaforic autoarea ,,Pentru oameni mici și mari”, presupune, ca și în cazul poeziei ermetice barbiene, o aplecare spre sursele mitologice pentru a-i putea descifra adâncile și multiplele semnificații filosofice, adânca putere de cuprindere a cuvintelor.

•           ,,Exilat în Câmpiile Elisee” e un titlu sintagmă metaforică, ce îndeamnă cititorul la meditație asupra condiției umane în Univers, în spațiu și timp, pornind de la definirea, în mitologia greacă și romană, a Câmpiilor Elisee sau Elizee, drept târâm paradiziac, de la capătul de Apus al lumii, situat dincolo de fluviu Oceanus.
•           După Homer,Câmpiile Elisee e tărâmul în care ajungeau, după moarte, atât eroii, cât și oamenii virtuoși și e asimilată, uneori, fie cu Insulele Canare, fie chiar cu Insula Șerpilor, iar, după Pindar, cu Insula Celor Fericiți, scăldată de apele râului Lethe = Uitare, avându-l în frunte pe Cronos, fiind prezent și Orfeu, dar și Radamont – judecătorul, care-i judeca pe cei morți,
•           Dăruită cu mult har, Cartea, rezultat al unei profunde culturi și sensibilități, se vrea o definire metaforică a vieții, a sufletului, a marilor probleme, dileme existențiale, văzute dintr-o înaltă perspectivă filosofică, prin prisma mitologică, invitându-ne la o adâncă meditație / reflectare asupra propriei noastre treceri prin lumină, prin timp.
•           De aceea, aș recomanda cititorului, mai întâi, să deschidă, parcurgându-l, un ,,Dicționar de mitologie”, pentru a-și reîmprospăta memoria sau a face cunoștință, după caz, cu personajele mitologice.
•           Cartea e prefațată cu un motto subtil, o sinteză a trăirilor revărsate cu atâta talent în cuvânt:
• ,,Culoarea toamnei se naște din focul verii,
• cuvântul din adânc de suflet sau din pustiu de gând…”
•           Compozițional, volumul e structurat în două părți, dar fiecare creație are legătură cu cea din față, dat fiind că toate curg, legate printr-o gamă variată de motive, ce sunt preluate și amplificate în creația următoare.
•           Prima parte – poezie modernă – sub forma unor maxime / cugetări, cuprinde metaforic: trecerea prin timp a valuri de generații, în care se înscrie, inevitabil, și autoarea; cuprinde transformările date de tumultul vieții, văzută ca un descântec, în care cunoașterea presupune dăruire, dar și durere și jertfă; uneori, zădărnicie, dar și ideea că viața devine ,,lacrimă”, iar credința, e privirea spre cer, e salvarea…
•           Poeziile vorbesc și de faptul că recunoștința e moartă sau a murit, că viața e o rază de lumină ce cere empatie, iubire…, că viața e un joc cu moartea, dar că viața, trecerea prin timp și lumină, învinge mereu, mereu o ia de la început…
•           Volumul se deschide cu o schemă grafică – Arborele genealogic al zeiței GEEA –  element primordial, mama Zeilor, ultimul fiind Cronos, și nu numai, dar și personificare. a Pământului, element necesar pentru înțelegerea tematicii, a ordinii creațiilor, dat fiind că paginile reprezintă metaforic drumul, calea vieții, cu accentul pus pe bogăția și lumina sufletului… , iar Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului …și, dacă nu e împlinit, ,,Sufletul doare mai rău decât toate oasele la un loc.”, afirma Ileana Vulpescu.:
•           Personaje din mitologia greacă, devenite Eu liric, transpuse în metafore revelatorii, vorbesc în paginile cărții despre suflet, trăiri, vorbesc despre viață și moarte, împliniri și dezamăgiri, despre capcanele trecerii noastre prin timp, prin lumină, buchet de idei din care putem, analizându-ne, să contribuim efectiv la derularea destinului, la evoluție și involuție…
•           Cele mai multe poezii au ca titlu nume mitologice.
•           Prima poezie e cea cu titlu ,,Geea”, vorbindu-ne, poate, de nașterea vieții, marcată de timp; ,,Geea / Mama tuturor…/ (…) / Se prelinge,/ mereu în început netors.”. Geea e personificarea sufletului uman, dar și simbol al înțelegerii și neînțelegerii dintre două ființe
•           Poezia ,,Psihe” e o artă poetică ce definește metaforic sufletul. Când e împlinit, când iubește, sufletul cântă, atinge ,,lumina”: „Sunetele se înălțau.” / (…) / „Știa, simțea, trăia.” / (…) / „Timpul părea de prisos, înceta să mai existe.”/ (…) / Ajungea singurul martor – Lumina…
•           Ultimul vers: Lumina… Licărea sfioasă prin ochiul de fereastră.” structurează imaginea metaforică a vieții, văzută ca formă de cunoaștere, o infimă descifrare a tainelor Universului
•           Motivele: al cântecului, al luminii, al ochiului, întărit de cel al ferestrei – definesc și sufletul și viața și iubirea, chiar și cunoașterea. Definesc viața drept „Lumină” – „cunoaștere” – o infimă descifrare a tainelor Universului, al universului vieții, sufletul / viața sunt văzute și prin sintagma – metaforă revelatorie – „Licărea sfioasă”… În fond, totul presupune / cere cunoaștere.
•            E un amestec între „Psihe” – sufletul ca principiul al vieții și „Psyche” – simbol al vieții intime, prin care viața – trăire îmbrăcată în iubire… – e văzută ca o simbioză între elemente opuse…
•           „Hefaistos în deșert” prezintă metaforic tristețea, poate chiar și drama neîmplinirii, datorate, poate, și neputinței societății de a percepe marile valori: „Făurise pentru toți, durase eternitatea prin mâinile lui și acum singur, la umbra amărăciunii, suferea de sete.”
•           Rămâne prezentă „setea” – năzuința, efortul creator, care-i readuce liniștea, împăcarea cu sine, cu semenii: „O picătură se prelinse pe frunte. / Popasul îi redase tihna.” „Popasul” ar putea semnifica și ideea înțelegerii, acceptării destinului.
•           ,,Venera” cuprinde ambele accepțiuni, depinde de accentul pe care cititorul îl preferă: cel al zeiței cu toată încărcătura semantică, sau cel al verbului ,,a cinsti, a venera” frumusețea, farmecul vieții, uneori umbrit sau și neînțeles în desăvârșirea lui, pentru că, de cele mai multe ori, vieții, ca și sufletului, fie nu-i deslușim menirea sau valurile, capcanele, fie nu-i percepem frumusețea, unicitatea, deoarece viața, ca și sufletul, e o ,,oglindă” sau ,,oglindire” a propriilor trăiri, capacități de înțelegere, viziuni: „În unduiri de mare, se arăta chipul mișcător, schimonosit în stropi de sare. / – Părinte Zeu, unde-mi  e desăvârșirea? / – Venero, nu-i oglinda ta!”
•           ,,Între adevăruri” aduce din nou motivul oglinzii, dar al oglinzii întoarse de Midas: „Midas întoarse oglinda. Era urât”. Versurile ascund într-o adâncă metaforă, ca cea a ,,găurii făcută în pământ din nevoia de a împărtăși, striga cuiva secretul urechilor de măgar”, a urechilor lui Midas, aceea că adevărul deranjează, supără, doare și, pentru cei mulți, e și greu de acceptat. Și totuși, e înălțător și te face fericit curajul sau demnitatea de a-l accepta ca și Midas care „Privea adevărul lui. / Midas era fericit.”, conferindu-i astfel liniștea sufletească, împăcarea cu sine, înțelepciunea poziționată „între adevăruri”.
•           De fapt, despre înțelepciune vorbește metaforic și „Înfrângerea Athenei” – zeița înțelepciunii, războinică și protectoare a artelor, a păcii și a meșteșugurilor – cele ce aduc evoluția, dar și frumosul, drumul vieții: „Rodea măslinul în urmă, sporind îndestularea” / (…) // „îi așternea în zare calea.”
•           „Heracles alege calea” e un poem mai amplu ca și drumul vieții sau chiar al civilizației în timp, simbol al forței, iscusinței, trăsături atât de necesare în trecerea noastră efemeră prin lumină, prin timp, pentru că viața e o permanentă luptă cu sine, dar, mai ales, adesea, cu forțele nefaste, răufăcătoare, distructive ale naturii, nu numai ale celei umane. Lupta lui de mic cu șerpii, potrivit mitologiei, ne trimit, parcă, și la versurile lui Coșbuc: ,,O luptă-i viața, deci te luptă. Cu dragoste de ea, cu dor.” („Lupta vieții”).
•           Încercările la care a fost supus Heracles ne duc cu gândul și la cele ale lui Harap-Alb din basmul lui Ion Creangă, încercări care, în cartea Doamnei LIGIA  BOCȘE, ar putea reprezenta permanentele alegeri ale ființei umane în trecerea prin timp, în fond, calea / drumul vieții, alegeri nu întotdeauna benefice, dacă nu e limpede gândirea: „Heracles gândea / Privea și cântărea, / (…) / Cântărea calea, gândea…”
•           Călători prin timp, călători prin gânduri, căutăm, ca și Heracles, cărarea, pierzându-ne pe noi înșine: „Călător în gânduri, prețăluind cărări, / pierduse ceva: / pe el!
•           Calea vieții presupune iubire. Fără iubire, trecerea prin timp e sau ar fi searbădă. Nimic nu e mai sfânt , mai valoros ca „lumina sufletului”, lumină ce-i dată de iubire, dacă nu – sufletul moare, ca și în „Eros și Psihe” – iubirea și sufletul…: „Murea Eros. / Fusese el doar haina sufletului?”.
•           Dacă iubirea e doar înveliș / haină – sufletul moare?!?
•           Volumul e trăire, trecere prin lumină, prin timp, trăire revărsată în cuvânt, „sensibilizat” într-o viziune inedită, mitologică, ce incită la meditație asupra propriei noastre vieți, propunându-ne dese popasuri ca în „Nu sunt urmașa Evei”, „Castelul părăsit”, „Pe sine biruise din nou – frumosul Marte”, „Seară de seară…” sau „Insula lotofagilor” – Insula Fericirii, visare, sau teamă de a depăși limitele, nehotărâre, sau pribegie, departe de civilizație, uitând de tot ce e legat de trecut, de casă, de familie, poate, chiar de sine, sau, poate, căutare, permanentă, nesfârșită căutare: „Înzestratul Ulise visează / Doar o clipă, căci teama îl răpuse ca de fiecare dată. / Pribegea. / Să caute o cale din strânsoarea insulei… / Și dacă o găsea!?”
•           Poeziile, de fapt, cugetări / maxime filosofice, ne poartă prin labirintul vieții, prin „marea trecere”, de la nașterea trupului, până când Luntrașul îl poartă spre alte zări, eliberând sufletul nemuritor, facilitându-i noi întrupări, îmbrăcând alte haine, continuând, la nesfârșit, drumul luminii: „Fiecare răsărit… / (…) / privea chipul Luntrașului”, și, totuși, „La adăpost de iscodiri…/ (…) / Grăiesc oracole…/ Și pânza se destramă”…, ,,În labirintul unui minotaur pribegea oarbă pasărea”…
•           Amalgam de trăiri, transpuse în cuvânt, definesc viața ca un motiv al jertfei creatoare, ce presupune dăruire, efort, perseverență, deși, uneori, ai impresia că totul e zădărnicie: „Își târa picioarele sângerânde de nisipul lipit în sandale./ (…) / Atâtea sandale scufundate în mare, în van!”
•           Partea a două cuprinde proză scurtă, de fapt, ,,calupuri metaforice” ce vorbesc, în aceeași manieră filosofică despre viață, despre cărăruile ei în scurgerea implacabilă a timpului, de condiția vitrega a omului superior – a geniului în mijlocul mediocrității cenușii, de faptul că recunoștința e moartă, a murit, că, totuși, adevărul triumfă prin jertfa de sine, că viața e un joc cu moartea, dar mereu triumfă ca ,,o rază de lumină”și că cere empatie…, dar și cunoaștere de sine…
•           Viața e suflet e ,,Doar un cânt”, e iubire…
•           Uneori și prea multă iubire poate ucide, când e jertfă creatoare „inima păsării se sparse în mii de cioburi” pentru că a fost în mâna celor ce nu prețuiesc, pentru că nu înțeleg frumosul…
•           -E zădărnicie???!!!
•           Și totuși, în „Strop de rouă” regăsim permanenta căutare, dorință de a cuprinde necunoscutul, de a avea mereu altceva… De aici și nemulțumirea… – punte de progres…
•           ,,Strop de rouă” e și sufletul și viața și clipa și puritatea, culoarea, varietatea, diversitatea, și e lumină, oglindă a sufletului, trăire tumultoasă, dar și „Lacrimă”.
•            ,,Lacrima” e motiv atât al fericirii, cât și al durerii, motiv al multiplelor trăiri sufletești, e simbol al purității, puritate metamorfozată în „Stea”, în „lumină caldă strălucind” ce adună în ea căldura sentimentelor…
•          În viziunea autoarei, viața e floare, ideal ce prinde contur și culoare prin jertfa de sine.
•          Renunțarea, abandonul sau lipsa continuității unui vis sau al unui ideal e un păcat ce duce la mânie, dezbinare, neant.. .
•           Unicitate, gingășie, noblețe adună în ea „Floarea de colț”, care nu e pentru oricine, ea fiind simbol al trăirilor profunde, înălțătoare, al unei vieți închinate mărețelor idealuri, presupunând efort creator, dar și jertfa înălțării: „cu palma spre Cer”.
•           În vastitatea Universului, nu suntem decât un „fir de iarbă”, suflete pereche, ce prin nucleul familiei tradiționale, rămânem forme permanente de cunoaștere și de continuitate ale vieții pe Pământ: „ Două fire de iarbă cununau două priviri!”.
•           Suntem `,,Două fire de iarbă”, care-și caută rostul vieții, găsind-o doar în iubirea divină.
•           Mă opresc, lăsându-vă Dumneavoastră, Cititorule, bucuria descoperirii, descifrării multiplelor valențe cu care Doamna LIGIA BOCȘE a îmbrăcat, învestmântat, înnobilat cuvântul.
•           
• Lucia – Elena Locusteanu
• Cluj-Napoca, 11 mai 2023