IOAN  VASIU : – Cred că  sunteți de acord să începem dialogul nostru rugându-vă să evocați în câteva cuvinte debutul dumneavoastră literar, menționând când, unde și  în ce împrejurări ați debutat ca poetă?âne
VICTORIA  MILESCU : -Am avut un parcurs literar oarecum asemănător multor poeți, care încep să scrie de timpuriu, urmându-și apoi cu mai multă sau mai puțină determinare, cu mai multă sau mai puțină șansă, drumul spre  împlinirea literară. Primele versuri le-am scris pe când eram elevă,  primele poezii  le-am publicat în revista liceului teoretic „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Am trimis apoi poezii la rubrica pentru debutanți a lui Geo Dumitrescu din revista „Luceafărul”, care mi le-a publicat cu încurajări, dar  adevăratul debut îl consider a fi în 1978, în aceeași revistă, sub „botezul” poetului Cezar Ivănescu, care venise de la Botoșani și fondase cenaclul „Numele poetului”, la redacția hebdomadarului bucureștean, ce oferea o pagină pentru tineri poeți. Editorial, am debutat mai târziu, fiindcă în anii ’80 se debuta în volum, destul de greu,  după ce treceai de un concurs de debut. La cele câteva edituri de stat existente atunci,  am trimis manuscrise diferite, iar în 1988, am câștigat concursul de debut în volum concomitent la editura Cartea Românească, fiind inclusă în volumul colectiv Prier, și la editura Facla din Timișoara, figurând cu poezii în volumul colectiv Argonauții II. Dar după ’90, editura Facla s-a desființat și mi-a returnat manuscrisul pe care îl trimisesem pentru viitorul volum propriu, iar la Cartea Românească mi s-a spus că nu mai sunt valabile acele concursuri. În final, prima carte mi-a apărut în 1994, la editura  particulară Fiat Lux, înființată de regretatul critic Constantin Sorescu, o carte inspirată de evenimentele din decembrie ’89, Welcome December/Bun venit, Decembrie, ediție română-engleză, eu realizând și versiunea engleză, în speranța unei mai mari arii de receptare. 

 I.V. : – Știu că sunteți cunoscută și ca jurnalistă. Când și unde ați debutat având această calitate?
V.M. : – După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, am fost repartizată, prin repartiție guvernamentală, ca profesoară de limba engleză, dar după trei ani de predare, am simțit că nu era chiar ceea ce-mi doream, era o activitate rutinantă, fără prea multe posibilități creative, iar structura învățământului de atunci mi s-a părut  rigidă, chiar vetustă. Așa că, însușindu-mi deviza Iuliei Hasdeu: „Voi învinge prin mine însămi”, deviză  care m-a însoțit întreaga viață, am părăsit învățământul, cu încrederea dar și cu inconștiența tinereții. Am lucrat un timp ca traducătoare de limba engleză la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației Civile din Otopeni, colaborând în același timp cu poezii și recenzii la diverse publicații literare, în special la revista mea de suflet, „Luceafărul”. După ’90, când a venit libertatea, când s-a produs și deblocarea posturilor, am intrat prin concurs la cotidianul „Realitatea românească”, fostul săptămânal „Munca”, al sindicatelor, care se transformase în cotidian. Aici, la secția Cultură, am avut cei mai frumoși, cei mai rodnici ani ai scrisului, ai cunoașterii și aprofundării  multor zone artistice, ai  întâlnirii cu personalități culturale remarcabile, cărora le-am luat interviuri, o mare parte părăsindu-ne pentru totdeauna. 

I.V. : – Care sunt mijloacele mass media care v-au ”tras cu ochiul” de-a lungul anilor?
V.M. : – Presa scrisă m-a captivat cu totul. Nu mi-au făcut cu ochiul nici Radioul, nici Televiziunea; de fapt nici n-am primit vreo ofertă din această zonă. Un ziar cotidian te seduce prin ritmul alert, prin posibilitatea diversității și chiar prin superba lui efemeritate. Te pune la treabă serioasă zilnic: să alergi,  să decizi repede, să evaluezi corect, să scrii esențial și percutant. Iar la acestea, se mai adaugă onestitate, precizie și ceva talent. Nu mai ai timp de altceva, îți cere tot, îi dai tot, nu mai ai viață personală. Și totuși, la un moment dat, te oprești. Fortuit sau nu. Pentru mine, momentul în care am început să scriu și să public cărți a venit atunci când ziarul la care lucram a dat faliment. Am dus-o greu în șomaj, dar a fost un timp de aur al scrierii cărților. Mi-am recuperat  manuscrise vechi, am scris poezii noi, am intrat în lumea miraculoasă a editurilor. 

I.V. : – Vă rog să menționați câteva dintre cărțile dumneavoastră care s-au bucurat de cea mai bună primire din partea criticii literare.
V.M. : – Aproape fiecare carte nou apărută s-a bucurat de lansare, cu o bună primire din partea colegilor, criticilor, cititorilor în general. La mijlocul anilor ’90 exista un mare interes pentru cărți, iar lansările unor titluri și nume sonore  constituiau evenimente larg mediatizate. Despre mine au scris critici de specialitate, dar nu numai. Prima mea carte a fost prezentată la sala Dalles, în fața unui public numeros de către regretatul profesor și critic Romul Munteanu, care a și scris o cronică ce m-a onorat. Multe alte cărți au atras atenția cititorilor, a massmedia, în special cu ocazia lansărilor la Uniunea Scriitorilor, Muzeul național al literaturii române, Librăria „Sadoveanu”, Librăria „Eminescu” etc. Dar cele mai calde și reconfortante lansări au fost cele din spațiul unor instituții de învățământ,unde am prezentat cărți pentru copii și adolescenți, pe care le-am scris familiarizată fiind oarecum cu mediul școlar. Referitor la receptarea critică, numărul record de cronici îl deține volumul de versuri Deriva sentimentelor, apărut în 2016. Dintre cele 40 de cărți publicate, incluzând ediții bilingve, cărți pentru copii și cărți de cronici literare, critica s-a exprimat favorabil despre:Zâmbet de tigru (2001), Conspirații celeste (2008), Fenomenele fără cauză (2011), Sub steaua câinelui (2012), Existențele fastuoase(2013), Cununa de flăcări (2014), Porția de existență (2018), O sută și una de poezii (2020), Planeta stă acasă (2022), Rapsodiile soarelui (2023) etc. 

  I.V. : – Dintre cărțile care au primit premii sau diplome, în decursul anilor, vă rog să ne spuneți care vă sunt cele mai aproape de inimă.
V.M. : -Aproape fiecare carte a mea pleacă de la un sâmbure de realitate, din care se ridică și înflorește o altă realitate transfigurată, ireală, simbolică. O carte premiată înseamnă o carte bună, iar o carte bună izvorăște din multă suferință resimțită acut, filtrând acea autenticitate de care se face caz în unele comentarii. Cartea mea, Planeta stă acasă (2022), s-a născut din frustrări,suferințe resimțite chiar fizic. Am scris-o în timpul așa-numitei  pandemii, care ne-a obligat  la o claustraretraumatizantă, ilogică, inutilă. Scrisul m-a salvat, ca pe mulți dintre cei care au avut noroc de acest talant al scrisului dăruit de pronie. Dar cea mai apropiată de sufletul meu este Strada lăcustei, carte apărută în 2017, unde am evocat străzile orașului meu natal  Brăila, alchimizând  amintiri, stări și sentimente legate de acest vechi port dunărean. Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București, dar a fost apreciată și în străinătate, mai exact în Canada, unde am lansat-o la Câmpul românesc de la Hamilton, în 2018. Ea a ajuns în multe alte locuri, fiindcă există și cărți norocoase care ajung uneori foarte departe singure, chemându-și apoi și autorul. 

I.V. : – Detaliați  puțin  activitatea   dumneavoastră  desfășurată  în  calitate  de  editor.
V.M. : – La editură, m-am regăsit sub altă ipostază. Am lucrat la editura Scripta și la editura Nemira. În fiecare poet care venea  cu un manuscris, mă vedeam pe mine, convinsă că cel mai recent text, cald încă, era genial. Darochiul profesionist al unui editor de carte, îți schimbă percepția și vrând-nevrând autorul observă hibele. Aici mi-a folosit experiența din presă, sesizând rapid neconcordanțe, greșeli de logică, de gramatică, de literă etc.Am fost alături de autorii debutanți, în special, organizând lansări în librării, scriindu-le prefețe, însoțindu-i uneori în alte localități pentru întâlniri cu publicul cititor. Exista o solidaritate mutuală, iar ei înțelegeau că unele observații erau în folosul lor. Și, oricât suferea orgoliul lor, majoritatea autorilor, mai ales poeți, voiau să lucreze cu mine. Dar și editura a fost o etapă, a fost o experiență, după care m-am reîntors la scrisul propriilor cărți. 

I.V. : – Ce proiecte aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
V.M. : – Ca mulți dintre noi, și eu am senzația că timpul aleagă prea repede, că se grăbește nu știu unde și ne grăbește și pe noi, nu știu din ce pricini, determinându-ne  să-l prețuim mai mult, să-l folosim mai înțelept. Nu-mi fac proiecte pe termen lung. Încerc să-mi adun textele risipite prin diverse publicații, fiindcă nimeni nu o poate face mai bine decât autorul lor, considerând că paginile scrise de-a lungul anilor constituie și documente referitoare la evenimente prin care am trecut noi toți, societatea românească. Mai am de finalizat câteva manuscrise la care lucrez în paralel,  care, dacă nu intervine nimic care să schimbe cursul normal al vieții, se vor corporaliza în volume adăugându-se celorlalte. Aștept să-mi apară noua carte Nu stârniți câinii, câștigătoare a Premiului  întâi la concursul de manuscrise organizat anul trecut de editura Bifrost. Tema este actuală, mai exact realitatea dramatică a războiului, fiindcă poetul nu poate face abstracție de ceea ce se întâmplă în lume și uneori chiar în proximitatea lui. Poetul rezonează, protestează, luptă cu armele lui – cuvintele, care sunt cele mai puternice arme, de care poetul e pe deplin conștient.

                      Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu/ UZPR