Vali Niţu – între cercurile concentrice ale poeziei

„Ciclul eu-lui” (Vali Niţu, Ed. SINGUR, Târgovişte, 2012) ne surprinde cu adevărat numai dacă citim cartea integral, nu formal, cum suntem obişnuiţi să facem în ultima vreme (lipsa de timp!). Fiind vorba despre o carte de poezie, am fi tentaţi să credem că direcţia aleasă de autor se păstrează pe tot parcursul ei, dar nu este aşa. Poate ca stil, da. Citind poemele la rând, suntem asaltaţi de o sarabandă de tonalităţi lirice aproape fără nici o legătură între ele şi în acest loc ascuns văd eu forţa de exprimare a poetului Vali Niţu care îşi scrie fiecare text cu uşurinţa cu care respiră.

Poemele sale se dezvoltă pe o axă diferită de formulele uzuale de scriere, tonalităţile de care vorbeam anterior imprimându-le o muzicalitate întâlnită îndeosebi la poezia cu rimă. Nici nu e de mirare, deci, să descoperim uneori ecouri stănesciene, rezonanţe camuflate într-o impecabilă alăturare a cuvintelor. Să luăm un exemplu la întâmplare: „…hai să ne cunoaştem greşelile/ pentru a călători în picioare/ prin timpul din esenţa clepsidrei/ şi să strigăm prezent/ pentru absenţa a ceea ce trăim/ pe un colac de salvare/ aninaţi de culorile curcubeului/ şi/ cu şapca ridicată de pe ochi/ să ne vedem cutele destinului/ cum rătăcesc pe drumuri/ la porţi/ o sută de chei/ doar una nu merge în cârje de lut/ o cheie/ se potriveşte pe talerul de tihnă/ şi martor îi e traficantul de nisip/ din istoria clepsidrei/ ce ne curge.” (clepsidra ce ne curge, p. 25).

Amărăciune şi împăcare cu destinul. Ploaie şi lut, copaci şi vânt. Poeme care-ţi bat la geam, implorându-te să le pofteşti în casă. Beznă şi toamnă. Statui şi staţii de autobuz în ploaie. Flori şi matematică spartă în silabe. Poemul Plod de comunist: “urmează staţia operei…/ se aude o voce hodorogită/ dintr-un difuzor gri/ cu pâlnia turtită// recunosc modelul dâmboviţean/ şi caut o explicaţie/ în porthartul moştenit/ de la cantonierul-bunic/ din partea tatei// nu recunosc un cot/ aplicat fără scuze în barbă/ mă pregătesc să strig// opriţi lumea/ vreau să cobor…// de lângă cel tatuat pe umăr/ cu secera şi ciocanul/ copil de…/ nemuritor.” (p. 36).

Vali Niţu nu caută metaforele cu lumânarea, aşa cum fac alţii şi sfârşesc eşuând între meterezele lor. Cartea sa este aidoma cercurilor concentrice. Ca să ajungi la punctul de unde au pornit trebuie să treci prin fiecare cerc în parte, să-i asimilezi dimensiunea. Şi aici intervine o evidenţă tulburătoare: fiecare poem este aidoma cercurilor concentrice, dar dacă medităm puţin asupra titlului, înţelegem că autorul ne-a oferit o cheie pentru a descifra sensul demersului său. Nicăieri n-am descoperit o mai profundă analiză a “vieţii trecătoare”, cum se spune, ca în minutul celest: “…deschid ochii/ ceasul de pe noptieră sparge tăcerea/ la minutul celest cinzeci şi şapte/ şi continuă să-mi arate/ tic-tacul unei treceri/ spre ora închiderii/ ce poate fi acum/ sau peste o secundă/ un minut tăcut/ cu secundele celeste/ din timpul deja trecut/ îmi îndrept un gând/ spre bulgărele cel mare/ al fulgilor de nea/ din care sunt făcut/ o trecere a unei ierni/ din anotimpuri/ un prezent/ mâine trecut.” (p.57).
“Ciclul eu-lui” e ca un bulgăre de aur aruncat într-un lac iar la cercurile concentrice cântă, ca la o harpă cerească, un popor necunoscut de cuvinte.

Grigore TIMOCEANU