Autor: © Madalina Virginia ANTONESCU. Toate drepturile rezervate.
Foto: Ion Popescu-Negreni; © Madalina Virginia Antonescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

---

•                                                                                    

Date despre autoare
Madalina Virginia Antonescu este licențiată a Facultății de Drept, Universitatea București și doctor în drept european. Este autoare a mai multor monografii științifice și inter-disciplinare în domeniul științelor juridice și politice (Uniunea Europeană– un imperiu modern?/2005; Uniunea Europeană și organizațiile internaționale- studiu comparativ al dreptului internațional/2009, Instituțiile UE în perioada post-Nisa. O perspectivă a dreptului constituțional/2008). Este autoare a articolelor de critică literară: Ars poetica lui Lucian Blaga, o știință a multi-versurilor (I)/revista Constelații diamantine, aprilie 2024, anul XV, nr.4/164 ; Poezia sufistă persană /revista Constelații diamantine, iulie 2024, anul XV, nr.7/167 ; Dimitrie Anghel și fascinația persană a Golestanului/revista Constelații diamantine, iunie 2024, anul XV, nr. 6/166.

---

     Poeme în stil haiku, tanka, renga
     Culese și prelucrate, cu note introductive de Madalina Virginia Antonescu

Ion Popescu-Negreni (Negreni 1907- București, 2001), marele oltean născut pe plaiurile Vedei, în satul Negreni, lângă Optași-Tătulești, artist premiat cu Marele premiu al UAP/1987 și cu premiul Academiei Române pentru pictură/1992, cu expoziții pe continentele european și asiatic (în Ceylon), se revelează posterității nu doar ca un pictor de excepție (reprezentant al picturii senzitive) dar la o privire atentă ni se destăinuie ca prozator (prin literatura confesiunilor sub forma Jurnalului) și ca poet. Relevând o  operă artistică  multi-dimensională, ce trebuie decantată și analizată cu atenție nu doar de criticii de artă dar și de criticii literari, ”Papa Negreni” cum îi spuneau apropiații, se înscrie ca poet în curentul liric al neo-ruralismului rumânesc, exprimat în tonalități paradoxal asiatice, de genul poeziei haiku, tanka, hanka, renga (poemul în lanț) având forme lirice sculptate, elaborate și simplificate la maximum; alteori, poezia lui Negreni ni se destăinuie sub forma versului liber, ce trebuie dezghiocat din aparenta formă narativă a unor confesiuni de tip ”Jurnal”.

Țâșnind din textura de suprafață, cea a narațiunii confesive, poezia lui Negreni se conectează la filoane filozofice și expresive de tip medieval-asiatic, transportându-ne spre ținuturi proprii ale unor meditații disipându-se în melodicitatea elegantă a versurilor libere, reflectând o surprinzătoare ars poetica a pictorului Negreni.

Preferința pentru atmosfera bucolică, motivul trecerii timpului, tema contemplării frumuseții efemere a lumii fizice, bătrânețea, sentimental solarian al ființei, cultul vegetației, sunt teme acumulate într-o stare personală, definită ca o îmbinare între solitarul spirit autohton vedic al lui Negreni și meditația niponă de tipul căutării paradoxului în organizarea tainică a naturii, a sensului solemn, majestuos, bazat pe delicatețea emoției, pe sinceritatea și puritatea sacerdotală a reflecției asupra vieții și rostului omului creator în lumea mediocră. Observăm o similitudine între poesisul lui Negreni și sobrietatea măreață a meditației cu privire la un teluric grandios, care include obârșia, strămoșii, natura, de la macro-cosmos până la mugurele florii de cireș pleznind în ram, sentiment definit prin termenii de Shinto/ Calea cerească, acel înțeles nipon, transformat în sensuri vedice-autohtone de către senzitivitatea unui Negreni aplecat spre realizarea comuniunii cu pământul natal, cu originea sa țărănească, cu satul rumânesc oltenesc, cu soarele și cu ascensiunea spirituală, cu nevoia perpetuă a cunoașterii și a căutării.

Interogația retorică rămâne exprimată la orizont, ca un hotar pe care poetul și-l trasează singur, întruchipare a neputinței de a găsi exprimarea artistică și poetică mulțumitoare spre a fi înțeles de semenii săi: ”voi putea vreodată să redau ceea ce port în suflet ca să fie înțeles acum și totdeauna ? Astfel ca cei care vor veni să nu bâjbâie în neînțelegeri? Pentru voi care vreți să faceți lumea mai bună prin sentiment investit în artă, pentru voi zgârâi hârtii cu vârful condeiului. Găsiți-vă pe voi și din întortocheatele ocolișuri ieșiți la lumină imaculați, liberi și strălucitori cu tinerețea, aurora vieții”, ne îndeamnă poetul și pictorul  (Jurnal, p. 52).

Din etapa poemului lung, poezia de tip tanka finală -hanka sintetizează o întreagă poezie, cumulând în viziuni panoramice senzațiile eului poetic descoperind simplitatea naturii și perfecțiunea ei în paradoxul ciclicității sale, prilej de reîntinerire veșnică. Poemele sunt inspirate din plaiurile natale ale satului oltenesc, pierdut în nemărginirea lanurilor ondulate de porumb și grâu, compunând un infinit cerealier, o bogăție inocentă a vegetalului pârguit acoperind orizonturile până la linia de întâlnire cu orizontul. Copleșit de sentimentul prea-plinului rural, teluric, vegetal, poetul se  predă pe sine emoțiilor trecute și prezente, pe care le convertește în expresie artistică (în picturile dar și în micro-poemele sale); Negreni este un constant observator al tristeților și bucuriilor naturii, de la ”tufănele agonizând” în vasul de pictură la grădinile pline de pruni încărcați cu roade.

Spre deosebire de motivul preferat al poeților niponi (muntele Fuji, prunii înfloriți, floarea de cireș, livezile surprinse în inflorescențele primăvăratice specifice temei răsăritului soarelui și al primului anotimp), poetul Ion Popescu Negreni se dezvăluie în intensitatea trăirii senzitive a urieșescului și belșugului unui vegetal ce pogoară dinspre cerurile pline de lumina plenară a soarelui și se desfășoară mărețe, acoperind dealuri, câmpii și văi. Negreni este un poet vedic fascinat de plinătatea soarelui, pe care îl invocă în mod constant spre a contrabalansa monotonia sau alunecările spre tristețe și spleen.

Negreni nu este un orășean, deși a trăit anii maturității și ai senectuții sale în București; el rămâne un evadat din strâmtoarea citadinului, căutându-și grădini, imagini ale raiului oltenesc, migrând spre zonele limitrofe ale Capitalei, așa cum este grădina sa de la Otopeni ori mergând la sora sa Gica în Tătulești sau în satul natal Negreni, adevărat paradis oltenesc ori spre plajele însorite ale Măcinului dobrogean unde pictează peisaje acvatice. Prin sensibilitatea și originalitatea micro-poemelor sale, pictorul Negreni ni se descoperă ca o personalitate artistică complexă,  maestru al stilului nipon de poezie (haiku, tanka, renga), alături de Veronica Porumbacu, Nichita Stănescu (în vol. Etica magna), Șerban Codrin, Aurel Rău, Olimpia Brendea Deșliu și de alți maeștri internaționali ai acestui gen liric.

Ion Popescu-Negreni (cel care a fost și rămâne un sacerdot al picturii rumânești a ”trăirilor senzitive”, stil unic în pictura europeană, Papa Negreni): pictor, scriitor si poet 

Dintre poemele în proză identificate în proza confesiunilor lui Ion Popescu-Negreni (lucrarea Pagini de Jurnal, ed. Arc, 2000, București), cărora am căutat să le conferim substanța inițială, cea lirică,  scoțând la iveală suplețea versului liber în care sunt gândite, eliberându-le de forma inițială (narativă) în care se găsesc înscrise ca într-o coajă de fruct în Jurnal, spicuim următoarele poeme cu structură de tipul poeziei japoneze (haiku, tanka, renga).

Xxxxxxxxx

Poeme (haiku, tanka, renga). Ion Popescu-Negreni 

 

• Din stejarul secular cad ghinde mici cu coajă arămie;
• Se scutură la adierea vântului,
• Iar luciul apei de pe lac e brăzdat
• De corpul arcuit după pradă al lacomei știuci.
• Din traistă scot un măr, miroase a fân de la Malul cu flori.

(22 octombrie, 1967)

Xxxxxxxxxxx

• Florile toamnei au strălucire și tristețe.
• Vorbesc prin ceva ce ne cheamă către drum.
• Azi, imagini vii, imagini vii.
• Mâine numai icoana lor.

(25 octombrie 1967)

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

• Sunt râuri cu vaduri și întinderi de ape,
• arii enorme continentale,
• sunt ape mici, izvoare din stânci ce cad în cascade și se
• prăvălesc către șesuri unde își pierd identitatea,
• înghițite de alte ape mari,
• care alunecă lin către mări și oceane.
• Și acum alege !
• Ce vrei sa fii ?
• Argint de apă săltăreață pe stâncă, cu boabe de apă ca lacrimi de cristal?
• Sau întindere nesfârșită de ape obosite care
• stagnează în culcușuri de vegetație descompuse?
• Vrei să fii Nil ? sau joc de cristale de Făgăraș?
• Glorie și anonimat, glorie cu riscuri și blesteme,
• Anonimatul cu autenticitatea priorității etice și etnice.
• Săgeata ține de coarda care o propulsează.

(17 decembrie 1967)

Xxxxxxxxxxxxx

• După zile de secetă, începe ploaia
• și aduce somn bun în camera de nord.
• Ploaia prin prunii încărcați cade toată noaptea
• și liniștea somnului mă prinde
• în mătasea lui binefăcătoare.

(3 august 1975)

xxxxxxxxxxxx

• Mă leagănă vântul în sfintele reverii.
• Trecute primăveri s-au dus.
• Încrâncenatele zile ale zborului către necunoscut
• Se apropie.
• Doar amprente pe albul infinitului, dacă mai rămân.

(1 mai 1976)

Xxxxxxxxxxx

• Către seară, furtună și ploaie mare.
• Grădina și-a revenit din leșinul căldurii
• și râurile se bucură.

(23 iulie 1976)

Xxxxxxxxxxx

• Copacii sună din clopoțeii de sticlă.
• Toată noaptea dezlănțuirea nordului rece, de gheață, a prins în polei
• frunze și ramuri și acum,
• plecate până la pământ de greutatea gheței,
• ramurile din livezi se tânguiesc cu jale.
• Tufănelele sunt plecate la pământ.

 (17 octombrie 1976)

Xxxxxxxxxxxxx

• Pentru cadouri care trebuiesc duse în Persia.
• Simfonia aurie a toamnei, pe un cer senin
• și soare mult și filozofia resemnării
• cu frunzele așternute în covor mozaicat
• pe toată cuprinderea livezii:
• ”Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodată?”

(4 noiembrie 1976)

Xxxxxxxxxxxxxxx

• Toamnă târzie și tufănele agonizează în vase.
• De ce florile după trei săptămâni
• de captivitate în vas
• sunt mai frumoase?

(14 noiembrie 1976)

Xxxxxxxxxxxxx

• Ce bine ar fi fost în loc de pomi să am arbori.
• Câțiva stejari și un plop cu frunză argintie;
• Să sune vântul mereu, mereu prin frunza lui.

(11 septembrie 1976)

Xxxxxxxxxxx

• Atmosferă de toamnă clasică,
• Cu frunze purtate de vânt
• Și tainice strigări ale întârziatelor păsări călătoare.
• Fac bilanțul greșelilor din ziua de ieri
• Ca să nu fiu apăsat de regrete.

(23 octombrie 1976)

Xxxxxxxxxxxx

• Apele se domolesc în șesuri și se prind
• în neantul nețărmurit al întinderilor,
• și, cândva,
• vor reveni să facă să răsară grâul.
• Numai aripile simțirii cad înghițite de pustiuri.

 (7 noiembrie 1976)

Xxxxxxxxxxxx

• Dacă m-au supărat oamenii,
• m-au mângâiat norii,
• norii care aleargă fără încetare,
• care aduc bucurii și dureri și
• neîncetatele schimbări pe apele firmamentului,
• izvoare și vuiete de ape,
• și neîncetata mișcare și freamăt și ondulație.

 (23 noiembrie 1976)

Xxxxxxxxxxxxxx

• Încet și domol aș vrea să poposesc în ultima stație,
• Vântul și ploaia să bată în ramuri.
• Și în depărtări, pe întinse șesuri, să fugă norii și aripi
• de păsări să se legene pline
• de misterioase incantații ale schimbului
• și mișcări neîncetate, aduse de anotimpuri.
• Și ulmii să-și plângă tragedia dispariției, să sune mereu
• Cu imaginea bogatei coroane, ce altădată,
• Răcoreau turmele, poposite la umbra lor în verile toride.
• Trăiesc eu frumusețea imaginilor din vibranta tinerețe și
• Cunoașterea propriei noastre ființe:
• Un reflex în univers.

(26 noiembrie 1976)