Gruia COJOCARU

Era momentul perfect pentru a explora insula, așa că au părăsit confortul din zona sclipitoare a Fuerteventurei, folosindu-se de mașina închiriată de la o agenție a stațiunii Costa Calma. Au căutat o zonă de munte, propunându-și să urce pe un vârf oarecare. Nici nu era greu, deoarece munții din Insula Fuerteventura nu au semeția Alpilor. Nici măcar a Carpaților. Vârfurile  au pante oarecum domoale, sunt o aglomerare de stânci, pietre, pietricele și nisip, unde singura grijă ține de găsirea traseului potrivit de escaladare. E vital să eviți în ascensiune pietrele care ”dansează” pe nisipul fluid, pentru a nu genera o avalanșă cu risc crescut de rănire. Firește că trebuie să te asiguri, la întoarcere, că în desaga corpului ”patrulează” generos rezervele de echilibru și de atenție. Coborârea e mai dificilă decât ascensiunea. (Și aici!). Turiștii știu probabil că răul de înălțime trebuie bine ”măturat” din lăuntrul celui care-și dorește să guste aventura cățăratului pe munte. 

– Vom urca pe vârful Zarza, din Jandia, în sudul insulei! plusă Ecaterina, după ce a studiat harta turistică a Fuerteventurei. 

– Vreau la zoo! preciză nemulțumită Ilinca.

– Eu n-am chef de cățărat, că n-am venit în concediu să-mi rup oasele într-un deșert muntos! adăugă Ștefan, ușor iritat de opțiunea Ecaterinei.

– Oriunde e excelent! zise țăranul, pentru care orice traseu venea cu bucuria întreagă a ineditului.

– Mergem pe munte, vă văd eu atunci! spuse Andrei, uzând de prospețimea aventurii, ivită din spiritul liber al copilului sănătos. 

Până la crestele vulcanilor au trecut pe lângă vreo câteva case, cu o arhitectură cel puțin bizară pentru orice european. Întreg Arhipelagul Canare, deși aparține Spaniei – după cum am punctat cu altă ocazie – e, în bună măsură, o proiecție în miniatură a Africii. Mai ales prin prisma nivelului de trai. Casele localnicilor din zonele izolate sunt niște construcții minuscule, cu pereți din piatra care abundă peste tot, cu acoperiș din azbociment ori din plăci din plastic, deasupra cărora s-au fixat câteva pietroaie, cu rol de ancore. Căsuțele degajă un farmec atemporal, adus însă în prezent atât de prezența automobilului, cât și de existența panourilor fotovoltaice, care asigură populației indigene sursa de curent electric. Locuințele sunt, de cele mai multe ori, îngrădite cu fel de fel de materiale, care fuseseră aruncate ori abandonate de antreprenorii ce au construit stațiunile de pe insulă. Altfel nu se explică cum, lângă două-trei panouri din lemn, poți vedea plase metalice de mărimi și forme diferite ori diverse bucăți de fier, care umplu rudimentar spațiile goale. Nici în cele mai sărace sate din zona Moldovei ori a Olteniei nu descoperi un grad de pauperitate similar. Și totuși, uluitor, pe multe din aceste căsuțe – ivite bizar dintr-un timp fără istorie – descoperi panouri fotovoltaice, care, prin energia electrică furnizată, îi conectează pe băștinași la pulsul planetei. În plus, țesătura de conducte, aceleași care alimentează fiecare arbust din stațiuni, ajunge la fiecare casă, asigurându-le locuitorilor sursa de apă. Totul la suprafața solului, puțin ferite fiind pietrele pentru a nu te încurca la mers.

În mod straniu, deși au explorat interiorul insulei în mai multe zile la rând, n-au descoperit nici un localnic. În curțile caselor vezi mai mereu păsări și capre, doar oamenii lipsesc din peisaj. Sau, probabil, evită contactul cu turiștii din nevoia de a-și conserva traiul cotidian, detestând intruziunea turiștilor, adesea agasantă. Dar, totuși, cu ce se îndeletnicesc băștinașii? În general cu creșterea caprelor – de aici și numele de Insula Caprelor –, care sunt hrănite cu diverse concentrate, aduse din Peninsula Iberică. În afara celor aflate în gospodăriile individuale, poți însă întâlni la tot pasul pe insulă, mai puțin în stațiuni, destule capre domestice, care hălăduiesc bezmetic în căutare de hrană. Datorită solului arid, se înfruptă cu doar câteva frunze de plantă la fiecare hectar cutreierat. Nimic mai mult. Din acest motiv sunt mai mici decât cele de pe continent. Alți băștinași se ocupă de plantațiile de bananieri și de Aloe Vera, pe care le comercializează la prețuri modice. Cei mai norocoși se ”lipesc” de câte-un hotel, unde prestează munci rudimentare. Norocoșii cu simț practic, ori care-au făcut școli utile în turism și industria ospitalității – bucătari, ospătari, cameriste, manipulanți de bagaje în aeroport, ghizi turistici – jubilează cu mia de euro pe care-o obțin la final de lună. Doar atât, antreprenorii nu plătesc mai mult.

,,Oare unde-or fi acei guanși, indivizii de doi metri, cu piele albă, ochi albaștri și păr roșcat din Evul Mediu, care populau Arhipelagul Canare?” se întreba țăranul, urcând muntele.

În anul 1402, regele Henric al III-lea al Castiliei i-a cerut exploratorului Jean de Bethencourt, baron de Normandia, să navigheze înspre Insulele Canare, cu scopul de a le cuceri. Expediția a durat patru ani, până în anul 1406, și s-a soldat cu subjugarea insulelor Fuerteventura, Lazarote și El Hierro. Către sfârșitul secolului al XV-lea guanșii din Gran Canaria au fost învinși, iar apoi cei din La Palma și Tenerife au sfârșit măcelăriți și, parte din ei, transformați în sclavi. Din semeția băștinașilor n-a mai rămas mare lucru, au avut grijă conchistadorii spanioli să le șteargă amprenta. Totuși, dacă analizezi mai adânc, ținând cont de textele vremii – care vorbesc despre conchistadorii ce au întâlnit o populație care creștea capre, oi și porci, îmbrăcându-se în piei de animale și care practica mumificarea celor decedați – descoperi și astăzi o lume bizară, cu elemente teleportate parcă din neolitic. Sau poate că e doar o impresie, ținând cont de senzația de încremenire în energia primordială a timpului, pe care-o digeri la tot pasul.

Ca să-ți faci o idee despre viața de azi a băștinașilor – care contrazice echilibrul pe care tocmai l-am invocat – trebuie să reflectezi la protestele împotriva turiștilor, care au loc în fiecare an în Arhipelagul Canare. Motivul? Împuținarea resurselor, apa fiind elementul esențial, dar și peștele, fructele de mare ori legumele și fructele produse în insule. Turismul generează anual sume colosale de bani, care se varsă lacom în buzunarele industriașilor, care-au colonizat zonele cu potențial ale insulelor. Nimic din prosperitate nu ajunge însă la localnici. Doar frustrarea și ura cresc suveran. O mostră i-a venit pe tavă țăranului:

Într-o dimineață de august, împreună cu Ecaterina, Ștefan, Ilinca și Andrei, țăranul a coborât din hotel să ia mic dejunul. Ajunseseră ceva mai târziu, iar terasa restaurantului era deja ocupată, așa că au ocupat o masă din spațiul protejat. 

– Privește-i pe cei de la masa din stânga ta! îi zise Ștefan, care avea magnet pentru tot ce ieșea din granițele obișnuitului.

Era o familie formată dintr-o bunică uscățivă, fiul ei, care suferea de o infirmitate la un picior, și patru copii, toți aproape străvezii. Bunica, genul hotărât de femeie, construită dintr-un aluat al răbdării și al rezistenței, colectă șase franzele, pe care le-a despicat cu un cuțit, le-a umplut cu felii de cașcaval și de salam, apoi a îndesat mezeluri dintre cele mai ieftine pe două platouri, le-a unit și le-a pus într-o sacoșă, alături de franzele. A comandat câte două ouă prăjite pentru fiecare. După ce farfuriile s-au golit a rupt o bucată de franzelă, le-a curățat meticulos, apoi a mâncat cu poftă bucata de pâine aurită. Privea feroce în jur, cu o forță de jivină încolțită. Asta și părea – o ciudățenie căzută într-o lume în care totul părea ajuns la un grad decent de opulență. Dacă în Mallorca anilor 2019 și 2022, țăranul întâlnise indivizi care luau un fruct sau două când plecau de la masă, în Fuerteventura nu se punea o astfel de problemă. Mânca fiecare ce și cât dorea, dar fără pachețel în buzunar, deși nimeni nu te-ar fi ”tras de mânecă” dac-ai fi părăsit restaurantul cu vreun aliment. Oferta gastronomică nu era superioară celei din Baleare, însă în Canare turismul nu avea aceeași încărcătura comercial-mercantilă ca în insulele Mediteranei.

Membrii familiei despre care-am făcut vorbire, avea să descopere mai târziu țăranul, făcuseră un oarecare serviciu hotelului, iar un administrator s-a oferit să le ofere ceva bani sau un mic dejun pentru trei zile. Au ales masa. Puteau consuma orice. De ce-au optat pentru ce era mai ieftin și mai nesănătos? Pentru că era hrana pe care, în zilele bune, și-o puteau permite. Dar erau mulțumiți, iar copiii emanau discret o noblețe aristocrată.

…Carul din Canare continua imperturbabil să-și dezlege nestematele, condensând în pietrele destinului voluptatea miracolului.

(va urma)