Printre criticii literari care au fost refractari la intruziunilece se pare că apar periodic-ale scientismului în critica literară a fost şi George Călinescu. La fel ca ” normele„ Esteticii, metodele ce înclină spre exactitate şi precizie în critică îi par “ieşite din disperarea oamenilor fără sensibilitate artistică “. În acest context critica literară, plastică, cinefilă, trebuie să fie mai mult o artă decât o ştiinţă. Mai mult, se ştie că în critică ideile se veştejesc mai repede decât interpretările. Nu numai din principiu, dar şi dintr-o afinitate temperamentală, critical trebuie să fie animat de spiritual de libertate, o libertate, totuşi dificilă, care nu se lasă măsurată de constrângeri exterioare, ci numai de obstacole pe care singură şi le ridică. Referitor la universal poeziei trebuie văzut ca pe un Cosmos autonom, ale cărui virtualităţi poetice trebuie să fie surprinse începând cu elementele fundamentale( focul, apa ) şi terminând cu obiecte umile şi prozaice, precum alimentele şi maşinile.Opera trebuie raportată la antecedentele ori “circumstanţele “ ei. Acest raport este întotdeauna analogic.El implică certitudinea că a scrie nu înseamnă altceva decât să reproduce, să copiezi, să te inspiri din mediul înconjurător.Operaţiile de deformare formală sau de denegaţie psihologică, gama largă a fenomenelor compensatoare ce se pot ivi de-a lungul unui proces de creaţie ne duce la gândul că “opera îşi este sieşi model “, cum scria Roland Barthes în Tehnica criticii şi a istoriei literare. Unii critici consideră că există o prejudecată a conţinutului anterior al operei. Eu spun şi subliniez că nu există asemenea conţinut, nu există nici un plan material, nici un plan ideal.Opera autentică se împlineşte independent de material sau de 59 intenţia de la care pleacă, ea nu trebuie să fie apreciată prin raportarea, întotdeauna reductivă, la eventualele ei surse. Adâncimea realităţii nu se obţine prin simplu parallelism.Punctul de plecare al criticului şi istoricului literar îl constituie existenţa independentă a operei, existenţă paralelă, dar nu analogă existenţei reale:” … când o operă există, ea începe a-şi afirma un conţinut care nu este material din care a ieşit, ci viaţa fictivă pe care o începe.Hamlet, Crimă şi pedeapsă sunt obiectul a consideraţii de tot felul, pe care unii ar fi înclinaţi a le socoti exterioare problemei estetice şi fără îndoială că autorii înşişi nu s-au gândit vreodată că vor stârni atâtea comentarii. “( Barthes). Abordarea universului operei trebuie făcută în aşa fel prin care săi probeze realitatea fără să-i piardă specificitatea, care să afirme, altfel spus, realitatea lui artistică. Nici problemă critică nu depinde de analogie ca atare, ci de calitatea acestei analogii. Nu este vorba de a confirma dacă baronul de Charlus este sau nu contele de Montesquiou, ci dacă apariţia lui în romanul proustian are sau nu, “adâncimea realităţii “, cumzice george Călinescu. O operă se construieşte de cele mai multe ori prin disanalogei, nu prin analogie cu presupusul ei “model “ real. Dar Această disanalogei, după părerea mea, nu este ea însăşi, decât un termen al unei analogii mai esenţiale şi mai cuprinzătoare. Nu este nicio incompatibilitate între profunziomea realităţii şi întinderea operei, această întindere trebuie să aibă ori să pară că are profunzimea realităţii. Calitatea ei estetică se verifică prin această performanţă. Aşa cum subliniază şi George Călinescu, critica şi istoria literară sunt ”înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg “. Pornind de la această constatare putem spune că istoria literară înglobează şi critica propriu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil.În acest context, nu există o deosebire esenţială între istoria literară şi critica literară, ci între o istorie exterioară a literaturii şi una interioară, adevărată.Diferenţa specifică a istoriei literare constă în aceea că “faptele ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică “.Această demonstraţie nu se realizează prin raportarea la vreun model biografic sau istoric, printr-un parallelism causal exterior, ci prin căutarea unor argumente în implicitul însuşi al operei, prin explicitarea virtualităţii ei. Perspective e aici immanent-estetică, nu genetică.George Călinescu spune că pozitivizmul îşi închipuie că critical prin explicaţie înţelege arătarea raportului causal. Toţi criticii, aşa zişi ştiinţifici, au făcut această 60 eroare, luând opera de artă ca un simplu fenomen obiectiv şi arătându-i cauzele exterioare. Disocierea între istoria fenomenelor reale şi istoria fenomenelor fictive, respective între istoria exterioară a literaturii şi istoria literară propriu-zisă nu este definitivă. Chiar dacă sunt dissociate, cele două tipuri de istorie sunt reunite printr-o gesticulaţie teoretică nelipsidă de paradox.Aici identific esenţa istoriei literaturii cu critica, dar nu despart radical istoria literară de istoria generală. Condiţia lor comună este subiectivitatea. În istorie şi mai ales în itoria literară nu există structure obiective, ci numai categorii şi puncte de vedere. Jean Starobinski defineşte structura ca expresie a unei “conştiinţe structurante “.sau cum spunea Călinescu ”cunoaştem în măsura în care recunoaştem o structură, în care organizăm “. Şi tot el scria:”Istoria este interpretarea însăşi, punctual de vedere, nu grupul de fapte, ci această interpretare presupune un ochi formator. “ Deci, istoria nu este succesiune indiferentă a faptelor, ci ierarhie a lor, ordine subiectivă. Subiectiv nu înseamnă nici arbitrar, întrucât orice punct de vedere trebuie să se bazeze pe fapte autentice, pe documete.Însă G.Călinescu spune că ”pentru aceleaşi documente sunt posibile mai multe scenarii “.( Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, 1947). Există şi o parte obiectivă în studiul istoriei, constând în efortul preliminary de verificare a autenticităţii faptelor şi documentelor, în expansiunea erudită, în latura bibliografică şi cronologică etc. Aşa că, istoria literară este o ramură a istoriei generale în măsura în care şi regimul acesteia din urmă îl constituie subiectivitatea. Cu alte cuvinte, istoria propriu.-zisă, exterioară literaturii, nu este mai obiectivă decât istoria literară.dar, pe de altă parte, şi istoria literară conţine o latură obiectivă. Există un paradox constitutive al istoriei literare, decurgând din paradoxul creaţiei literare însăşi: ea este în acelaşi timp semn al unei istorii şi opoziţie la această istorie. Or, istoria nu poate să se situeze decât la nivelul funcţiilor literare(producţie, comunicaţie, consum ) şi nu la nivelul indivizilor care le-au exersat. În acest context, critica literară, sau abordarea psihologică a literaturii este fondată, ca şi istoria literară, pe un paradox ce defineşte mai întâi literature însăşi.De această dată este vorba de “ subiectivitatea instituţionalizată“. Nu există istorie literară, ci numai istorici literari, fiindcă critică nu este subiectivă prin istoricitate, ci este istorică prin subiectivitate.A instituţionaliza subiectivitatea nu înseamnă a o absolutiza, înseamnă a-I recunoaşte, numai, dreptul la existenţă într-un domeniu elective, a-i acorda un statut sigur, bine precizat din punct de vedere theoretic.Însă, obiectivitatea e limitată mai întâi prin factorul ideologic, prezent în orice interpretare critică.Istoria limitează nu numai obiectivitatea dar şi, în acelaşi timp, subiectivitatea, fiindcă opera deţine în acelaşi timp mai multe sensuri, prin însăşi structura sa, nu prin infirmitatea celor ce o citesc.Deoarece “obiectul este corelativ subiectului şi nu se poate gândi decât prin mijlocirea lui”, spunea Călinescu. Critica este un expozeu asupra altui expozeu., un metalimbaj.Sarcina ei nu este să descopere ”adevărul “ unei opera, ci “validitatea “ acesteia şi are drept confirmare nu adevărul, ci propria validitate. Validitatea expozeului critic este condiţionată, pe de o parte, de omogenitate şi coerenţa proprie, pe de altă parte, de măsura în care reuşeşte să facă prea-plinul obiectului despre care vorbesc.În critică, dar şi în opera literare nu alegem un limbaj pentru că ni se pare necesar, ci facem necesar limbajul pe care l-am ales. Obiectul poate fi saturat ”saturat “ însă şi printr-o omologie, nu neapărat prin analogie, la fel corespondenţa între autor şi operă, corespondenţa între critic şi operă este omologică, nu analogică. Se poate spune “orice “ despre o operă anumită, însă nu se poate spune “oricum “. Orice limbaj este posibil, cu condiţia să fie coerent şi saturant. Exactitatea deconsiderată la nivelul detaliilor nu interzice verosimitatea la nivelul ansamblului. Nu trebuie să pară un paradox faptul că în istoria literară sunt mai puţin importanţi scriitorii în sine, ci sistemul epic este important. În concluzie, modelul istoriei literare şi critică este un model artistic şi unul logic.Coerenţa criticii este una abstractă , dar şi concretă, adică epică. 

Al.Florin Țene