ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 16 Aug. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 17 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Dorinţa de a exista a operei literare şi a celei critice

Motto:”… funcţa criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra şi să se situeze situînd…” Jean-Paul Sartre (Situaţii I )

Dorinţa comună a operei critice şi a operei literare de a exista, bineânţeles în poziţii antagoniste, este o monogramă cuprinsă în existenţa umană şi mai ales în limba vorbită. În acest context, ele se găsesc într-un raport de analiză monogramatică, adică de descifrare reciprocă. Opera critică este un univers individual, la fel şi opera literară. Dincolo de ideile concentranţionale a unor cunoştiinţe, apărându-se în faţa unui alt univers personal, într-un raport de lămurire reciprocă care străbate prin universul unei culturi istorice-în prezent, cultura celor, aproape, două decenii din secolul XXI-opera critică coordonată de Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu cheamă, la rândul ei, pentru a fi justificată, la înţelegerea sau contestarea beneficiarului operelor, Măria Sa Cititorul. Glisarea aceasta de expediere şi de depăşire continuă, mişcarea aceasta circulară nu se opreşte niciodată; nu există repaus în Adevărul acceptat de majoritate şi Evidenţa percepută.

Pentru criticul literar viaţa este un fenomen indirect al cercetării lui.Apelul la elementele biografice, şi uneori tendenţioase, aşa cum face Mircea Popa, îl determină să nu abordeze obiectiv subiectul operei.În acest registru de aprecieri este inventariată şi psihocritica , ajungând, astfel, la un rezultat minor. Tematismul practicat de acest gen de critici este vulnerabil din alt unghi de vedere.

Preferinţa criticii actuale pentru discursul ascuns, părăsit  de scriitor, nu pentru cel exprimat în mod conştient, constituie o altă “potecă” falsă pe care merge critica actuală.Exponenţii criticii de după evenimentele din decembrie 1989 nu ţin seama  de specificitatea structurilor literare, înscrise în diferite ierarhii estetice.Şi mai rău, chiar, se analizează opera literară tot prin grila folosită în realismul socialist.Din această cauză, analiza valorizantă a unor texte de natură diferită, cum ar fi proză, poezie, corespondenţă, jurnale, este efectuată cu aceleaşi mijloace nivelatoare.Comportamentul criticii faţă de autor ţine şi de gruparea din care face parte cel care a scris cartea, de poziţia politică şi socială, şi numai apoi criticul se apleacă asupra operei. Apoi, examinarea  relaţiei dintre critică şi istorie devine indispensabilă pentru maniera în care criticul  îşi propune să descifreze sensul oferit de cunoaşterea unui text de orice prejudecăţi sedimentate asupra unor opere în timp.

Cred că există două moduri posibile de întâlnire cu opera unui scriitor. Se poate coborâ din timpul nostru în timpul lui Nikita Stănescu sau Marin Preda pentru elaborarea şi demonstrarea  validării unor principii.Se poate coborâ din timpul nostru spre timpul lui Sorescu şi Sadoveanu, înlăturând toate deformările produse pe acest parcurs asupra unei opere şi restituindu-i astfel semnificaţia sa originară, în felul acesta, istoria este, de fapt,abolită, iar contactul direct cu opera capătă o prezenţă ideală a timpului său primordial.

Criticul denunţă însă istorismul metafizic ca o tentativă naivă şi nefertilă, deoarece nu există un George Călinescu în sine, aşa cum nu există nici un punct de vedere, luat ca etalon cert, pentru a putea decide în ce măsură toate celelalte interpretări sunt eronate sau sunt nişte acte deviate de la sensul originar.

La criticii actuali regresiunea în timp pentru regăsirea spaţiului iniţial de semnificaţii ale operei nu este acceptată de aceştia.După părerea mea trebuie un demers invers, destinat să se aducă din regimul de tristă amintire-comunismul criminal-operele scrise în spiritul realismului socialist în epoca actuală, literatura scrisă în acea perioadă urmând a fi investigată cu mijloacele specifice democraţiei şi libertăţii de exprimare.

Psihologia modernă a demonstrat că între profesiunea de credinţă a unui scriitor(fie şi jurnalist ) şi altul de creaţie nu este o suprapunere. De aceea, creatorul nu poate fi considerat drept criticul cel mai profund al propriei sale opere, iar istoria în sine nu trebuie nici ea privită ca un act total de coincidenţă cu istoria literară. Creatorul îşi face o selecţie proprie a evenimentelor integrate într-un text, iar comportamentul unui scriitor faţă de aceleaşi fapte poate fi foarte diferenţiat de la un caz la altul, Opera fiind cea care absoarbe istoria, nu istoria este cea care o resoarbe pe ea.O citează doar. Adevărata literatură nu este aceea care nu slujeşte la nimic.Valoarea literară rezultă, în final, din semnificaţia pe care o capătă prin proiectul umanist, destinatarul ei fiind cititorul, adică omul. Scriitorul compune literatură fiindcă avem nevoie de fericire, iar ziaristul din dorinţa de informare, printre altele, şi pentru un motiv compensatoriu fundamental, fiindcă ne salvează de alte nefericiri. Adevărata filozofie a literaturii , a criticii şi a articolului de presă se configurează pe această cale. Această concepţie o consider lucidă, reconfortantă, revitalizatoare ce îşi propune să confere culturii statutul său firesc.

Literatura, critica literară şi articolele de presă îşi redobândesc, astfel, caracterul uman şi social prin restituirea drepturilor autorului de a fi creatorul propriei sale opere, prin acceptarea mesajului ca purtător de sens, proiectat spre cititorii săi, şi prin considerarea criticului ca o conştiinţă valorizantă.