Cartea botoșăneană. Romulus UNGUREANU – 17 cercuri din sufletul lui Romulus, Botoșani: Agata, 2025

De câțiva ani, urmăresc devenirea poetică a botoșăneanului Romulus Ungureanu, după o atentă analiză a celor peste 17 cărți publicate și tot atâtea întâlniri la diferite evenimente cultural-literare, unde am fost atent la atitudinea și modul de manifestare ale Domniei sale la toate aceste prilejuri. Acum, la apariția cărții de poezii ,,17 cercuri din sufletul lui Romulus”, oricine ar putea constata o întărire a stilului său poetic în lungul volumelor publicate și o continuitate a temelor și manierei poetice, devenite familiare cititorilor săi, unde este portretizat ca martor al lumii înconjurătoare și povestitor liric pe Limba botoșăneanului. O Limbă caracteristică, care filtrează prin prisma proprie valorile, influențată de peisajul autohton și tradițiile socio-culturale din acest ținut, ca Vatră a Culturii Naționale. În același timp, remarcăm amplificarea reflecțiilor poetului asupra existenței personale și a condiției de creator, care, prezentate în raport cu normele societale, fie în concordanță cu acestea, fie în divergență.
În volumul de față, toate referințele duc la o profundă inspirație din temele clasice, îndeosebi din Luceafărul Poetului Național Mihai Eminescu, cum ar fi relația cosmică – stelele, eternitatea -, care sunt evidente: ,,/[…]Pământul zgâriat de umbre/ Mereu de stele mângâiat/ Învârte roluri, multe sumbre/ Ca să se-ntoarcă în păcat.// Doar timpul se întinde/ Pe patul său nemăsurat/ În somnul său cuprinde/ O viață unică de împărat.// […] (Punct). Autorul folosește aceste elemente pentru a construi un univers liric bogat, unde versurile sale evocă teme universale precum trecerea timpului, nostalgia, dorința de pace și înțelegere, și relația om-natură. „/Pierdut e timpul printre voi dar mai există altul/ S-adună albe foi cu foi, îndepărtându-vă,/ Tăiați din așteptare doi pași, ce strigă zarea/ Și îmbrățișați ca doi eroi mai așteptați, eliberarea/ Vă căutați prin infinit, în noaptea ce se pierde/ Mai căutați pe cel pornit dar timpul nu vă crede/ Căldurile, cu sufletul oprit, topesc gheața vanității/ Un vis în corp a și murit, relicva plină a realității/ Sfârșitul naște început din cartea mare cu erate/ În multe feluri, s-a crezut cine e soț și cine-i frate/ Adam și Eva pe un drum, destinării goale de păcat/Două inele zac în scrum, vor străluci iertate.” (Adam și Eva). Așadar, mesajele ce emană din conținutul acestei cărți sunt diverse și complexe, de la reflecții filosofice până la tristețe profundă, sugerând-ne o stare de spirit, pe care poetul pare că o trăiește între melancolie și nostalgie, cu momente de meditație profundă asupra sensului vieții și a trecerii timpului. Întâlnim și accente de critică socială și regrete pentru pierderi ireparabile. „A dispărut glodul, găurile pământului s-au redeschis. Norodul încă doarme. E ziua sfântului./ Fluturi negrii de ninsoare plutesc în ceață./ Betoane reci, aliniate s-au trandafirit./ Noi nu murim, nu murim. Gloata își calcă/ pe călcâie în stradă./ Nu, nu mai suferim ci pierim./ Minciuna ne îmblânzește, ne lenevește./ Latră fiarele din sufletele noastre./ Ne încurajează moartea, ne iubește./ Tinereți în picioare sau pe trotuare căzuți. Foamea aleargă lihnită și obosită./ Haine ponosite și fricoase se împing reciproc./ Se împarte curaj din mână în mână,/ dar mulți dintre ei îl ascund sub haină./ Avem curajul s-o spunem:/ Dar din dar de tăcere face parte din ziua de ieri.// […]./. Jos tiranii, jos tiranii jos! Jos în stradă eram noi Eram tiranii noștri de mai târziu./ Se dă moarte la TVR, porții gratuite, se moare acolo./ Vrem și noi din ce e gratuit./ Gratis avea gust …/ Teroriștii, teroriștii…/ […]./Teroriștii au dispărut./ Toți gândeam la fapte de eroism și uitam de noi./ Pentru viitorul nostru./ […]. /Cu ochii spre occident călcam în străchinile KGB –ului/ […]./ A murit tineretul și i-s-a făcut un cimitir, mai știți ceva de el?/ […]./Cu târnăcoapele s-a aprobat și votat noua dictatură./ Nu mai exista umplutura. Eram noi și ei./ […].//.(Revoluția optșnoistă). Și exemplele ar putea continua pentru a ne da seama că versurile acestei cărți induc stări și atitudini, dispoziții spre reflecție, melancolie, și, uneori, revoltă. E clar, cu insistență, ni-se intuiește o artă cu tendință, angajată social, prin care poetul își invită cititorii să își reexamineze propria existență și relațiile lor cu lumea înconjurătoare.
Ca poet, Romulus Ungureanu este mereu într-o stare de profundă introspecție și melancolie, versurile Domniei sale reflectând o tristețe subtilă și o căutare a sensului în fața inevitabilității morții și a trecerii timpului, asupra existenței și a rolului artei în înțelegerea rostului vieții umane. Toate acestea nu pot fi concepute fără a căuta și descoperi lumea interioară a fiecărei ființe, a fragilității umane, a relației cu moartea și nemurirea; teme inspirate de mari poeți ai literaturii noastre, precum și de mitologia clasică. Bogăția și profunzimea conținutului cărții ne provoacă o impresie plăcută și ne trezește simțirea printr-o percepție atentă și sensibilă a versurilor, majoritatea cu rimă împerecheată sau încrucișată, într-un ritm variabil, ce conferă o muzicalitate specifică și fluidă. Și, de aici, prin folosirea unui stil bogat în metafore și simboluri, autorul obține scopul principal al creației literare de a stârni cititorului un puternic flux emoțional. Luceafărul – simbol cosmic, legat de întrebări existențiale și nemurire – „[…] Zăresc  Luceafărul,  tăcut/ Acolo unde ceru-i  rece/ În noapte, într-un azimut/ Eternitatea și-o petrece // De sus o stea privește/ Albastra lume stearpă/ E lumea ce se vestejește,/ Un timp,  hain ce-o sapă./ Eternitatea și-o petrece. // […].”; motanul toarce – simbol al timidității și al căminului familiar – „[…] /Și sforăi, sforăi anii mei/ Din viața nu prea lungă/ Motanul toarce anii săi/ O noapte să ne-ajungă.// […].”; ceru-i rece, clepsidra spartă, timpul – sunt simboluri puternice care induc o stare de meditație și reflecție, fragilitatea umană și trecerea inevitabilă a timpului – „[…] /O lume a nemișcării din mișcare înfiptă/ Printr-o clepsidră ruptă/ Și în care fețele stau oglindite/ Și prea curate.// […].; Pâinea, grâul, apa – simboluri ale fertilității și supraviețuirii – „[…]./În pământul cel gri…/ Și am crezul că din gri se face grâul/ Noi nu știam ce este pâinea/ Cum a încolțit, cum și de ce// […]. /Ne strigă apa c-un surâs senil/ Se-nfurie și mereu ne cheamă/ Turbarea ei, nu-i demers util/ Nici noi, n-o mai luăm în seamă//[…]”; Soarele, întunericul: contraste care simbolizează dualitatea vieții și lupta interioară; floarea umbrei – simbol al fragilității și al păcatului; strigătul mării – simbol al dorinței de a scăpa de constrângerile lumii materiale; corăbiile – simbol al călătoriei vieții și al luptei interioare – „[…]./Destine-n nisipuri se mestecau/ Strigătul mării închis în vacarm/ Se tot aude an după an…/ Și dacă marea ar tăcea…// […] … mâlul Dunării, târâtă-n jos/ De vremuri mult uitate/ Plutind popoare, s-au întors/ Corăbii scufundate// […].”
Prin urmare, opera poetului Romulus Ungureanu configurează un traseu poetic specific, având ca punct de referință opera eminesciană, pe care o reinventează și o personalizează. Frământările interioare ale Domniei sale transcrise sub forma lirică sunt un demers artistic destinat cunoașterii și promovării valorilor tradiționale, iar impactul creațiilor proprii este puternic pentru că folosește un limbaj accesibil și simplu, prin care se subliniază necesitatea folosirii unui vocabular adecvat pentru a transmite anumite mesaje profunde.

Acest volum de poezii, 17 cercuri din sufletul lui Romulus, aduce noi intervenții asupra unor tipare palindromice, care au cariat lirica modernă botoșăneană, invitând cititorii la o incursiune în teren familiar, neprotocolară, dar totodată, un developator.
Ion Istrate,
Botoșani, 1 Febr. 2025