Poetul Romulus Ungureanu se află adesea în conflict cu lumea din jur, cu propriile gânduri și cu tăcerea care, paradoxal, devine tot mai zgomotoasă. În versurile poemului de astăzi „Vă rog, tăcere!”, publicat în Rev. Luceafărul, se conturează o stare lirică profundă, marcată de durere, dezamăgire și o luciditate amară. Este o poezie care nu doar exprimă suferința, ci o transformă într-un manifest împotriva superficialității și a uitării. Printr-un limbaj simplu, dar metaforic și o construcție lirică tensionată, autorul ne invită să reflectăm asupra condiției umane într-o epocă în care gălăgia a devenit normă, iar tăcerea e o formă de rezistență.

Invocarea liniștii verbale, ruga pentru Tăcere, e o formă antagonică, folosită inspirat. „M-am certat cu tăcerea”, această formulare deschide poemul cu o metaforă a rupturii dintre eul liric și liniștea care ar trebui să aducă pace. Tăcerea nu mai este un spațiu de reflecție, ci un adversar care domină durerea, o forță rece și impersonală. Poetul o roagă să nu mai fie violentă, să nu mai fie martor pasiv al suferinței sale, dar tăcerea rămâne „pentru toți și de la sine”, o constantă universală, indiferentă la zbuciumul personal.
Romulus Ungureanu este consecvent de a critica aspru societatea și alienarea valorilor sociale, pentru că în a doua strofă, tonul se schimbă: „Azi toți facem gălăgie / Gălăgie, într-o veselie sinucigașă”. Aici, poetul denunță superficialitatea și zgomotul lumii moderne, unde gălăgia nu este semn de viață, ci de pierdere a sensului. „Jumătăți de pălărie” sugerează aparențele, convențiile sociale incomplete, iar „sacrificăm jurămintele clare” indică trădarea valorilor autentice în favoarea confortului material („pentru pâine și sare”). Poemul acesta mai este și o critică subtilă a consumarismului, a ritualurilor golite de sens și a memoriei colective „molfăite între odoare de închinare” ne sugerează o imagine care evocă degradarea spirituală și pierderea sacralității.
Durerea ca formă de rezistență, o regăsim în ultima parte a poemului unde se revine la introspecție: „Vă rog, tăcere pentru durere”. Este o rugăminte pentru respectul față de suferință, o dorință de a păstra un spațiu sacru pentru ceea ce doare. Poetul recunoaște lașitatea colectivă, dar și puterea de a continua, de a iubi, chiar dacă „în dragoste avem doar nadă” , care este o metaforă a speranței înșelătoare. „Suntem înainte de toate / Ultimii ce dau din coate” este aluzia la rezistența în fața uitării, a celor care încă mai luptă pentru sens. Finalul, „Să țipăm în tăcere / Așezați între ere”, este o concluzie paradoxală: strigătul mut al durerii, transmis dintr-o epocă în alta, o formă de supraviețuire poetică.

Așadar, poetul Romulus Ungureanu își susține pledoaria pentru autenticitate, pentru recunoașterea durerii ca parte esențială a existenței, dar nu oferă soluții, ci ridică întrebări, provoacă și tulbură. Tăcerea devine un simbol al alienării, dar și al rezistenței, iar gălăgia e o mască a disperării colective. Într-o lume în care valorile se dizolvă în zgomot, poezia rămâne un spațiu de luptă, de memorie și de adevăr. Este un strigăt în tăcere, o chemare la introspecție și la regăsirea sensului pierdut.