MANIFESTUL DOLIULUI UITAT:
Într-o lume care a uitat să plângă, păpușile încă țin doliu.
Sara Pleșa-Popescu

Există imagini care nu ar trebui să existe. O jucărie rămasă tăcută lângă trupul inert al unui copil. Un leagăn gol pendulând în vânt, acolo unde râsul a fost frânt. Aici nu mai e metaforă, ci realul dus la extrem – realul care începe acolo unde gândirea tace. Într-o lume în care apusul cel veșnic se frânge la pământ cu aprobări tăcute, rugăciunile nu mai au cupolă, nu mai au cer să le asculte.

Poți să crezi ce vrei. Să te îmbeți cu idealuri, cu dogme, cu reflexii în oglinda unei morale de împrumut. Dar faptele sunt mai limpezi decât orice discurs. Și ele nu pot fi dezmințite. Nimeni nu va mai reda viață acelui suflet. Nimeni nu va mai alina brațele goale ale părinților. Iar cei care ar fi trebuit să privească drept în rană, privesc în altă parte. Pentru că e mai comod. Pentru că e mai profitabil. Pentru că nu e al lor.

Ce rușine de umanitate.

Nu sunt mamă, dar știu: a pierde un copil nu e o experiență, e o explozie care lasă lumea în bucăți.

Și uneori mă întreb – chiar dacă aș fi fost sănătoasă, chiar dacă viața mea ar fi fost întreagă – cum aș fi putut fi cu adevărat fericită într-o lume care acceptă absurdul ca pe o normă?

E suficient să-ți pui lentile roz peste ochii aproape închiși și să declari că e pace? Realitatea nu cere părerea noastră. Ea e. Și e cumplită. În colțuri îndepărtate sau aproape de noi. În aerul rarefiat al marilor puteri, dar și în colbul tăcut al drumurilor de țară. Nedreptul nu se oprește la granițe.

Unora li se dă. Alții sunt lăsați pradă zarurilor aruncate în plictis. Exilul din viață nu face statistici etice. Uneori pare aleatoriu. Alteori pare doar un gest repetat din inerție până la uitare. 

Și nimic nu mai șterge asta. Nici timpul. Nici discursurile. Nici tăcerile. La fel cum nimic nu mai șterge alte tragedii uitate, înfășurate frumos în amnezia colectivă. Poate doar uitarea, da – acea formă de politețe a istoriei. Am devenit doar uitare.