Despre familia profesorilor-artiști vâlceni, Maria și Miron CERNĂTESCU, – din care o celebritate mondială a ajuns fiica, naista Dalila Cernătescu, azi conf. univ. dr. la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, din București, – am scris în două rânduri.

---

Am comentat, în principal, volumele de poezie ale poetei și pictoriței MARIA CERNĂTESCU. Artist plastic profesionist (avându-l ca mentor pe renumitul Corneliu Baba) și profesoară de arte vizuale la Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea, dna Maria Cernătescu este autoarea unor volume de poezie, în general bine primite în publicații din județul Vâlcea și din țară: „Eu sunt apa cu tumulturi. Creații în culoare și versuri” (Editura „Letras”, Snagov, 2021, 363 p.), „Stau în timp și în furtună. Creații în versuri și culoare” (Ed. „Agata”, Botoșani, 2022, 249 p.) și „Tânguiri flamande. Poezie și pictură” („Letras”,2023, 172 p.), „Coridoare de lumină – Pictură și Poezie” (Editura „Salonul Literar” – Vrancea, 2024, 174 p.).

Vrânceancă la origine, dna Maria Cernătescu a debutat editorial, cum se vede, în 2021, după o prestație perseverentă în pictură, între „poezie” și „pictură” existând dintotdeauna corespondențe și afinități în sens programatic. Poezia este pentru d-sa  „un vis pictat în cuvinte”, de fiecare dată autoarea făcând loc, alături de textele lirice, și unor picturi de mare expresivitate coloristică, ceea ce conferă un farmec distinct aparițiilor editoriale de până acum însumând „creații în versuri și culoare”.

Precum volumul precedent, din 2024, „Coridoare de lumină”, și cartea de față, TĂCERI PE METEREZE ALBE (Editura „Salonului Literar” – Vrancea, 2025, 184 p.), este subtitrată „Pictură și Poezie”, accentuând ideea de sincretism a artelor respective, în mărturisiri / confesiuni lirice de mare freamăt vizionar-sensibil. Un confrate profesionist de la UAP, Filiala Vâlcea, artistul plastic Ion Cornea, scria în Cuvântul-înainte al precedentului volum despre „Sublimul floral în pictura Mariei Cernătescu”, expressis verbis, despre „forța de expresie a culorii ca un impact vizual”, imaginile fiind ca niște „ecouri ale realității înconjurătoare”, în care culoarea este „principalul element de metamorfozare a frumuseților realiste în frumuseți plastice”.

Formată la școala lui Corneliu Baba, pictorița ar oscila „între pictura academică” și cea „modernă-impresionistă”, împinsă uneori spre „abstractizare”, „cu expresivități și mijloace proprii de exprimare plastică”. În definitiv, avem a face cu „un colorit substanțial” pe subiecte florale, peisagistice și compoziții cu real impact emoțional. Totul într-o manieră personală, degajând o sinceritate contemplativ-altruistă, dincolo de influența vreunui stil, deci „liberă în exprimare, fără prejudecăți, fără închistări, fără orgolii”. Picturile-color, presărate de-a lungul volumului, intră într-o rezonanță perfectă cu poemele, stabilind un fel de corespondențe între cuvânt și culoare, în general între aceste arte înfrățite, congruente în exprimarea unui suflet și a unei conștiințe de artist.

„Pictez cuvinte în culori primare…”, scrie poeta într-o artă poetică, POEME COLORATE, – „Amintiri în amintiri,/ Albastre, roșii, galbene,/ Le înfășor în flori de gheață/ Și le amestec într-o clepsidră de aer/ Cu nisipul gândurilor cenușii,/ Hotare pentru ochii închiși/ În creuzetul simțirilor…” Sunt „poeme colorate” care se încolăcesc „precum șerpii vicleni,/ Paznici ai nisipului cu amintiri/ Ce se scurg pe pătura timpului faraonic.” Astfel de poeme pictate „țes straie ale sufletului,/ Călător prin veșnicie”:

„Pictez poeme din cuvinte colorate

În culori secundare

Ce împrejmuiesc amurguri de iarnă abătută,

Poeme care cercetează lutul nins

Prin lucarnele sufletului amorțit în timp.”

Poemele pictate „în culori primare și binare”, separate de „cenușiul vieții”, nu fac decât să unească „puterea cuvântului” cu „frumusețea culorii”, unind cerul cu pământul. Totul este rezumat într-o concentrată definiție simfonică a ceea ce avangardiștii numeau „picto-poezie”:

„O simfonie majoră din cuvânt și culoare

Într-o humă cenușie!”

Constatarea rămâne valabilă și pentru volumul Tăceri pe metereze albe, în care regăsim aceeași stare plenară de meditații autumnale, de decantări elegiace și aspirații privind redempțiunea prin artă, poate mai apăsat, cu un accent în plus față de „iarna imaculată ce mi se așterne în cale”. O „iarnă a tăcerii” și o „liniște a apusului violet”, vălurind sufletește o conștiință de artist care contemplă totul  din „turnul vieții cu meterezele albite de vârtejuri și furtuni”: „Ca un parfum de mărgăritar pierdut în margine de pădure, alunec spre meterezele  învăluite în somnul eternității, și-n ochiul ruginit al timpului mă lepăd de negrul gândurilor năpăstuitoare, dansând în acordul ghețurilor infinite, cu iarna imaculată ce mi se așterne în cale. Respir tăcere și mă învălui în albul care mă așteaptă ca pe o floare la butoniera vieții…” O mistuire „în foc și-n ninsori, pe ghețuri nemurite!”, după cum accentuează autoarea într-un înainte-cuvânt mărturisitor.

În prefața semnată de criticul literar Petre Isachi, se insistă „pe angoasa și frica pictorului-poet”, angoasa ca „formă paradoxală a fricii” dând naștere și întreținând „sentimentul absurdului, al inutilității, al tragicului și al căderii în abis”, conform unor aserțiuni filosofice exprimate de Jean Wahl, Cioran etc. „Căderea în abis (sub toate formele acesteia, psihologice și existențiale) pare să fie (supra)tema preferată a volumului blagiano-expresionist Tăceri pe metereze albe”, scrie dl Petre Isachi citând versuri în care poeta își exprimă „teama de moarte”, nelipsindu-i însă reflecția așezată (de resemnare ce sună eminescian) și primatul acordat vieții: „Aștept cu sfială o floare de laur,/ În ningeri de taină să-nvăț a muri/ Și-n ghețuri prelinse pe tâmple uscate,/ Mă poartă sălbatic un dor de-a trăi.” (Fugă în iarnă).

Deși criticul-prefațator consideră că aceste „poeme polivalent-surdo-mute” sunt străbătute aproape chintesențial de „un lirism eminesciano-bacovian, scris și pictat cu «încrâncenare» argheziană, într-o «tăcere» blagiană în care Timpul corespunde râului lui Heraclit”, noi rămânem la concluzia exprimată deja conform căreia poezia Mariei Cernătescu întreține o aspirație constantă spre lumină, spre acele „coridoare de lumină” ori ipostaze ale purității și excelsiorului („zboruri sângerând pe creste”, „gând albastru”, „raiuri albe”, „îmbrățișări de fluturi”, „palat cu ziduri mute”, „curcubeul din ninsoare”, „aș sorbi din foc nectarul timpului nestrâns în funii” etc.), față în față cu imagini ale unui disconfort existențial evocând condiția de „humă prigonită-n lume” („zidiri ciobite”, „zbor de iarnă-n ghețuri sparte peste praguri”, „umbre negre-n metereze”, „flori de gheață peste tânguite-asceze”, „himerele furtunii” etc.). Pe scurt zis, ca în distihul final, sunând cu elegiacă cadență trohaică într-o măsură de șaisprezece picioare metrice: „Dar din toate câte-mi cere huma prigonită-n lume,/ Ea adună doar vâltoare, când pe ani s-așază brume!” (Coridoare de lumină). Este o poezie purtătoare de  lumină, aspirând permanent la lumina salvatoare a creației, o poezie luminoforă…

Aceeași aspirație reveriantă și rafinată spre puritatea salvatoare și candoarea din frecventele rememorări metaforice în substanță, aceeași stare sufletească de trăiri antinomice, oximoronice chiar, de mistuiri „în foc și-n ninsoriri”, același dor de a putea scrie în sfârșit „poemul surd și care doare” – numai că poezia de acum are un accent de măreție gravă, cu atât mai mult cu cât aceste „tăceri  pe metereze albe” sunt expresia unor reflecții de profunzime, rememorativ-asumate, de pacificare a tumultului și preaplinului din suflet:

„Eu cânt și plâng ca floarea de cireș în primăvară tristă,

Și pot s-adun tăceri din norii plini, în iarnă măsluită…

Și strâng în nopți scăldate cu ninsori, doar griuri mute,

Într-un tablou cu cer închis și greu din tainice vedute.”

Sau acest peisaj de destrămări existențiale, de „paradis în destrămare”, cum ar zice Lucian Blaga, dezvoltat în poemul „Vedută”:

„Pe cerul cu praguri din aripi pierdute și flori ofilite,

Vor crește apusuri ce sting răsărituri din beznele sorții,

Și nimeni nu știe, că-i dulce durerea din lacrimi de stele,

Ce curg peste inimi albastre-n sărutul ce scutură oaze (…)

Pierdute-s în vise, oglinzi sfărâmate cu chipuri vândute,

Și-n rang de vedută, orașul se-așterne sub codrii de cedri,

Cu vuiet ca marea nestinsă și lașă în valuri grăbite,

Se scaldă suflarea-ntr-o piesă de teatru, himeră orbită.

O lume firavă și neagră în scenă și-n hohote stinse,

Cu timpul se ceartă. În van comedia de două parale.”

(Vedută)

Se cuvine a reține imaginea „tainicelor vedute”, „veduta” (din it. „veduta”) fiind  în arta plastică (în pictură, desen sau grafică) vedere, priveliște, perspectivă din care se privește un peisaj, un oraș. Arta vedutelor (it. „vedutismo”) este un gen de pictură foarte detaliată, ale cărei influențe se pot identifica și în modul de a concepe „hologramele” poetice, precum și în stilul pictural din tablourile Mariei Cernătescu, indiferent că este vorba de „macii” de câmp gingași și fragili, „cu contur negru” sau dizolvați în peisaj, hieratici (vreo șapte picturi) ori de van-goghiana floarea-soarelui sau alte peisaje, toate de un neoexpresionism morigerator, expansiv, hipnotizant, debordând de vitalitate, dar incumbând și sugestii de frăgezime și efemeritate…

Mai toate poeziile se resimt, în muzicalități solemne, de largă respirație prozodică, de un sentiment al târziului, de fiorul unei întomnări acceptată cu demnitate ontologică, culminând, iată, cu imaginea unor „ninsoriri pe ghețuri nemurite”, a unor ierni „grăbite-n zori de amăgirea lunii”.

Imaginea iernii, cu întreaga ei gravă semnificație, este surprinsă în versuri descriptiv-alecsandrine de 15-16 silabe, precum în poema Zvârcoliri de iarnă:

„Iarnă tristă și târzie ce te-arunci pe creste albe,

Șuieră-mi în noapte neagră cu lumină prinsă-n stele

Și-nfășoară-mi în basmale, gânduri grele și stinghere,

Printre gene obosite și-n ecouri prin unghere…

…………………………………………………………………….

Dragă iarnă oropsită chiar pe cetele de îngeri,

Ninge-n prispe înghețate, amintirile uitate

Într-un susur de ninsoare peste inimi înfrânate,

Și ne iartă părtinirea care zace trează-n noapte..

Și mai ninge-n zvârcolire, albă haină de zăpadă,

Ca să-ngheți înfrigurată, suflete uitate-n nadă!”

Evident, cele mai multe imagini trimit la „albul”, care este nu numai al meterezelor pline cu zăpadă (metaforă-simbol a fortificării și rezistenței), dar și al „Salcâmilor (ce) înfloresc în noapte”, imagine oximoronică sugerând premoniții thanatice: „Nebuni, salcâmii înfloresc în noapte, dojenind/ O lume goală, tristă, a moarte mirosind.”

Dintre anotimpuri, primăvara este reținută cu „buimăceala” ei parfumată, cu candelabrele de castani înfloriți, cu ploile și pământul „mustind în vântul șturlubatic”, dar în general „tristă”, cu omenirea „mai posacă” sub cerul „greu de-atâta ploaie”: „În primăvara tot cernită/ Și-ntr-un miros de humă moartă,/ Castanii tac în zi mocnită,/ Cerșind mereu iubirea noastră.” (Buimăceală de primăvară).

Însă, imaginea sufletului precum o „cetate ninsă”, cu „meterezele ninse-n trecuturi” și cu aluzie la „jertfa zidirii” este mai de reținut:

„Cetate din mine, mă-ntorc către tine,

Să simt iarna tristă iubindu-ți iubirea,

Să-ți curg prin amurguri răsfrânte-n coline

Și să-mi ancorezi iar pe mal, fericirea.(…)

Și-n noapte de iarnă, cetatea mă plânge,

Mă strânge în ziduri cu dor și mă ninge!”

(Amurguri în cetate ninsă)

Ninsoarea este, desigur, și „uitare”, neaua acoperind precum un lințoliu realitatea, armonizând contururile, dându-le aparența unei împăcări de sine: „Mă ninge uitarea și-mi stinge/ Când pașii mă trec peste zboruri,/ O beznă, și-n suflet mi-atinge/ Cu foc, rătăcirile-n doruri.// Și poate voi crede, că doare,/ Uitarea mea, într-o ninsoare!” (Uitare într-o ninsoare).

Contrastul ninsoare-noapte revine frecvent, „neaua avară”  dintr-o „iarnă târzie” își cere implacabil tributul „când vine chemarea și huma mă ceartă” (Iarna care-mi cere)… Până și dorul de „Moșul din copilărie” revine ca un laitmotiv al rememorărilor nostalgice, cu miros de brad și ionatane, „chemând cu zurgălăi pe Moșul din povești”: „În iarna cu zăpezi și visuri înghețate,/ M-afund în asfințit, ca un acord în noapte!” (Vis în iarnă).

Iată și sugestia mântuitoare a iernii, invocată ca „un mister, un vis de-argint”, ca o împlinire apogeică: „Hai, vino iarnă mohorâtă,/ Desprinde-te din visul alb/ Și în ninsoarea rătăcită,/ Să-mi picuri dor în gândul cald/ (…)/ Și într-o rugăciune surdă,/ Să-mi cânți gingaș într-un alint,/ Și-n iarna tristă să îmi curgă,/ Ca un mister, un vis de-argint.// Tu, doamnă albă și-nghețată,/ Mă-nchizi în taine desfrunzite/ Și într-o rugă amarată/ În portul vieții îndârjite.// Și-acoperă cu nemurire/ O lume albă-n mântuire!” (Rugăminți în iarnă).

În imediata vecinătate a peisajelor și aluziilor hibernale se află, desigur, toamna, cu echinocțiul desfrunzirilor, o „tăcută lumină de suflet”: „Toamna mea e ca o presimțire,/ Timpul de veghe în nemurire.” (Toamna ca o presimțire).

Starea de autumnalitate este, desigur, dincolo de tabloul cu imagini specifice, clasice (nori zdrențuiți, șuieratul vântului prin ramuri, ploile „fluturate-n vânt sălbatic”, o natură în prăpăd de „vânt și ploi” – Armura toamnei), și prilej de bilanț, de împliniri, mai des de regrete (Brume albastre). În general, toamna premerge albul iernii reci, ca în „Tropare în ploaia de toamnă”: „Și ploaia mă bate pe creștetul nins,/ Cu valuri urlânde pe țărmul întins,/ Doar focuri ascunse în gânduri, să curgă/ În toamna cea tristă, ce-n iarnă se curmă.” „Toamna mea e ca o presimțire,/ Timpul de veghe în nemurire.”, concluzionează poeta în poemul „Toamna ca o presimțire”.

De o sensibilitate aparte la schimbarea peisajului (vocație ce ține de pictural și trece ușor în poezie), poeta reține și alte fenomene ale naturii, cu același ecou în planul trăirilor sufletești, precum „bocetul” ploii „în ropote” (Plânsul ploii), o ploaie ca la Bacovia cu „șoapte scăldate-n amurguri de rouă”, ba chiar o ploaie mocnindă dintr-o „toamnă rebelă”, ca un plâns onto-existențial: „Și plânge, și plânge o toamnă rebelă/ Și curge în zdrențe de doruri nestinse,/ Și strigă, și zace în lutul ce piere/ În nordul de gheață și fără putere.” (Ploaie hoinară). Dar și acel „verde crud” din versurile aceluiași surprins în tabloul de la pag. 27, „Verde crud, verde crud”…

De remarcat, în aceste câteva volume,  un alecsandrinism formal, solem, de respirație largă cu cezură, intens pictural, de pastelism interiorizat, căruia îi corespund, în versuri mai spintene, și percepțiile unui simbolism amintind de incontenentele ploi bacoviene și de frigul torturant al gândurilor:

„Ploaia cade ca un bocet prins în aripi, peste noapte,

Ca un temnicer de umbre răsărite din păcate,

Rădăcini legate-n brazde cu durerile-nfrunzite,

Doar în huma ferecată ard de doruri amăgite.”

(Plânsul ploii)

În totul, volumul TĂCERI PE METEREZE ALBE se așază armonios lângă celelalte patru volume de versuri de până acum ale autoarei, cu aceeași fervoare picto-poetică, de o congruență binară, menită a-i exprima complexitatea și profunzimea trăirilor sufletești. După imaginile obsesive ale autumnalității, poezia Mariei Cernătescu se pare că, de data aceasta, capătă un accent mai grav, un spor de altitudine alpină, prin dezvoltarea imagistică a unor percepții și semnificații hibernale. Priveliștile, din Solstițiul alb al anului, ce i se deschid poetei de pe „meterezele albe”, sunt, evident, mai în consonanță cu luciul metalic al poeziei invitând la „tăceri”, cam în spiritul „Păsării sfinte” a lui Blaga, „întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuși”:

„Din văzduhul boltitelor amiezi

ghiceşti în adâncuri misterele.

Înalţă-te fără sfârşit,

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.”

Zenovie CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 26 iunie 2025

---

Imagini selectate din cuprinsul cărții: