Din amfore trosnesc lacrimi, cu glas adânc,
iar strugurii se prind în rodul magic și tăcut.
Simțirea plânge-n roșu, cald și nevăzut,
în fiecare strop, un dor căzut din frânc[1].
O lume veche suspină-n vinul revărsat,
dar totul geme, mut, sub farmecul uitat.

Pe dealuri de vis, cu pași sfielnici trecem,
sub bolți de viță, unde timpul nu adoarme,
curg amintirile plăpânde-n arse karme,
în paharul plin de rătăciri, ades petrecem.
Vinul e rugă-n lacrimi, spaimă și tărie,
clipa ce leagă moartea ca-ntr-o rotărie.

Miresma-n plină vară, fecioară-n nimb roșu,
îmbracă lutul sfânt cu patima adâncă,
din obârșie curge-n cuget lacrima frântă,
prinsă în lanțul stârpirii de un monstru.
Vinul, ca visul, scapă din oprire și strigă
un cântec, o doină ce nădejdia ne-o irigă.

Când orașul se sfâșie în turnuri de tăcere,
ne-nchinăm paharul celor care-au fost
și lacrimi varsă-n noi pământul cel ascuns,
și plânge-n stropul roșu o altă mângâiere,
în vin, o lume aprinsă, sublimă și uitată,
dar, care ne mai strigă: Trăiește încă odată!

Nota:
[1] Nume generic dat în trecut la noi occidentalilor de origine latină.