E vară tată și strugurii s-or coace mai devreme,
i-o vară tot mai rece sub arșița mistuitoare
și-n ograda noastră, doar, nucul mai geme
când lacrima strugurilor de sub streașină
și carul cu harbuji e-n așteptată sărbătoare,
Sfânta Maria !

Din Caradica[1], via asmute lacrima de toamnă,
că-n fiecare strugure e timpul ce-a trecut.
Vinul roșu va curge din sângele cernut,
cu dor de foc, de glie, de tată și de mamă.
O liră nouă va cânta în paharul plin,
uitați, ne-om regăsi-n lacrimi cu har Divin.

Pe drumuri încâlcite, tăcuți ne-ntoarcem
iar în ceardacul din lemn, la taifasul de seară.
Un dor ciudat ne prinde, ne ține și ne doare,
când gustul vinului deschide-un calendar.
Din frați și surori, e sângele pământului vărsat
și tot ce-am fost cândva, și tot ce-am fi visat.

Sub stele-albastre, povești se scriu în volume
despre ce-am pierdut dincolo de gard,
ce nu mai vine, despre rădăcinile ce ard,
care au fost și s-or mai vedea-n albume.
Vinul e nodul tăcut între ce suntem în piață
și ce-am fi fost, cu alt noroc, în altă viață.

Când orașul urlă gol și rece-n pieptul nostru,
căutăm tăcerea ce se-aude-n Bolta rece.
Acolo, ne mai așteaptă timpul fără teamă
și stropii vinului ca-n rugăciunea blândă.
Din spaimă și tăcere se naște iarăși rostul:
și simți, măcar o clipă, c-ai fost și ești acasă.

Rămânem tăcuți, cu gând la claca din vie,
într-o seară caldă, cu vinul în pahare, irosiți
în rana unei amintiri neșterse, când lacrima îmbie
și ne arde, zdrobind strugurii cu umeri obosiți.

[1] Veche vie strămoșească în 5 ha