„Crucea este îmbrățișarea cu care Hristos a cuprins cerul și pământul, și prin care omul poate cuprinde infinitul.” — Al. Florin Țene

• În concepția mea, Crucea creștină nu este doar un obiect sacru sau un semn heraldic al credinței, ci o sinteză vizuală a condiției umane, o reprezentare simbolică a întâlnirii dintre imanent și transcendent. Pornind de la structura ei geometrică, scriitorul vede în cruce o metaforă a trupului omenesc: brațele întinse lateral sugerează deschiderea, dorința de îmbrățișare, în timp ce verticala, care unește pământul de cer, indică aspirația către absolut.
• Interpretarea antropomorfă a crucii nu este nouă în istoria simbolisticii creștine, eu o amplific prin dimensiunea afectivă.Văd în poziția brațelor orizontale gestul universal al omului care cuprinde lumea, iar în verticală coloana spirituală ce străbate ființa, unind materia și spiritul. Crucea, astfel, devine o „schemă” a omului complet: trup și suflet, finitețe și infinit.
• Orizontala crucii, care leagă estul de vest, exprimă dimensiunea istorică, socială și relațională a ființei umane. Este planul întâlnirilor, al fraternității, al solidarității. Verticala, care urcă din pământ spre cer, este planul contemplației, al rugăciunii, al unirii cu divinul. În acest sens, Crucea devine locul de intersecție al două drumuri: cel al omului către semeni și cel al omului către Dumnezeu.
• Pentru mine, gestul brațelor întinse nu se limitează la realitatea imediată. Este vorba despre o îmbrățișare metafizică, o încercare a omului de a cuprinde ceea ce, prin natura sa, rămâne necuprins: divinitatea, infinitul, eternitatea. Această interpretare își găsește corespondențe în mistica creștină, unde iubirea lui Hristos pentru omenire, exprimată pe cruce, este un act total, cosmic și nelimitat^1.
• Crucea, în viziunea mea, nu este doar semnul biruinței creștinismului, ci și al martirajului iubitor. Trupul răstignit nu îmbrățișează doar lumea vizibilă, ci și pe cea nevăzută, incluzând în actul său toate generațiile umanității. A îmbrățișa necuprinsul înseamnă, astfel, a accepta suferința și jertfa pentru valori care transcind existența personală.
• Din perspectivă culturală românească, această interpretare se înscrie într-o tradiție care vede în cruce nucleul identității noastre. În spațiul ortodox, crucea este purtată la piept, înălțată pe biserici și așezată pe morminte – adică în toate momentele cardinale ale vieții. Prin analogia cu trupul omenesc,  Sugereaz că a purta crucea înseamnă a purta propria noastră structură existențială în raport cu infinitul.
• Prin metafora „Crucea creștină – simbolul trupului omului îmbrățișând necuprinsul”,  propun o viziune integratoare, în care geometria sacră se întâlnește cu antropologia spirituală. Crucea devine, în acest sens, nu doar un semn al credinței, ci un model existențial, chemându-ne să ne deschidem brațele spre lume și spre Dumnezeu deopotrivă.
• Această viziune se află în dialog implicit cu tradiția patristică și cu gândirea teologică modernă. Dacă în lectura sa Crucea este trupul omenesc care îmbrățișează necuprinsul, Părinții Bisericii au pus accent, în mod tradițional, pe dimensiunea cosmică și mântuitoare a acestui simbol.
• Sf. Augustin interpretează crucea în Tractatus in Ioannem ca pe un arbore al vieții, rădăcinile fiind în pământ (omenirea), trunchiul urcând spre cer (Hristos) și ramurile deschizându-se spre lume (Biserica)^1. În această perspectivă, brațele orizontale reprezintă dragostea lui Dumnezeu întinsă spre întreaga creație, iar verticala – unirea cu Tatăl. Este un nucleu de sens foarte apropiat de cel al lui Țene, însă poetul român îl interiorizează și îl transpune în limbaj existențial, vorbind nu despre „Biserică” în termeni dogmatici, ci despre omul însuși.
• Pentru Sf. Maxim, crucea este „punctul în care contrariile se unesc”^2: cerul și pământul, văzutul și nevăzutul, timpul și veșnicia. Orizontala și verticala sunt liniile care definesc această unitate. Eu reiau  această dialectică, dar o traduc în limbaj afectiv – omul nu doar unește dimensiunile, ci le îmbrățișează, asumând un gest activ de comuniune.
• Teologul ortodox Paul Evdokimov consideră crucea o „icoană a frumuseții jertfite”^3, locul unde suferința devine frumusețe prin iubire. Aici, apropierea de  este evidentă: amândoi vedem în brațele întinse nu o constrângere, ci un gest liber, de dăruire. Diferența este că Evdokimov o plasează strict în cadrul hristologic, iar eu îi adaugă o dimensiune antropologică universală – gestul omului, nu doar al lui Hristos.
• În comparație cu aceste interpretări, originalitatea mea rezidă în umanizarea simbolului: Crucea nu este doar a lui Hristos, ci și a fiecărui om, ca structură de ființă. Îmbrățișarea necuprinsului devine un act al fiecăruia dintre noi, nu doar o referință la un moment istoric din Golgota. Această viziune îl apropie de hermeneutica simbolică modernă (Mircea Eliade, Gilbert Durand), care interpretează simbolurile religioase și în cheie existențială.
• Propun că simbolul Crucii se situează la granița dintre meditația teologică și exprimarea poetică. Nu este vorba despre o exegeză strict dogmatică, ci despre o transfigurare lirică a semnului creștin, în care gestul lui Hristos devine model ontologic pentru fiecare ființă umană.
• Crucea, astfel, nu mai este doar un „simbol al mântuirii” (în sens tradițional), ci o hartă a ființei, o diagramă spirituală a condiției umane. Brațele întinse exprimă nevoia fundamentală de comuniune, iar verticala, dorul de transcendent. Această viziune transformă semnul geometric al crucii într-o metaforă vie a îmbrățișării universale, unind umanul cu divinul.
•  Această interpretare,  se înscrie în direcția unei teologii poetice – un mod de a vorbi despre misterele credinței prin limbajul sensibilității artistice, apropiat de lirica lui Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu, dar păstrând un accent personal pe universalitatea gestului uman. Crucea devine, la el, „întâlnirea dintre trup și infinit”, iar aceasta conferă operei sale o dimensiune meditativă ce depășește granițele literaturii religioase clasice.
• Într-un secol al fragmentării și al individualismului, această metaforă – trupul omului îmbrățișând necuprinsul – reamintește de chemarea fundamentală a creștinismului: comuniunea totală, în care limitele personale se deschid către tot ceea ce există, cu iubire și jertfă. Astfel, mesajul MEU nu este doar literar sau simbolic, ci și profund etic și existențial.
• În gândirea și creația mea, simbolurile creștine nu sunt tratate doar ca repere ale tradiției religioase, ci și ca metafore existențiale, încărcate de sensuri antropologice și poetice. Dintre acestea, Crucea ocupă un loc central, fiind interpretată ca o sinteză vizuală a condiției umane: un trup deschis spre lume și spre Dumnezeu, o „diagramă” a îmbrățișării necuprinsului. Această perspectivă îmbină meditația spirituală cu viziunea artistică, situându-se într-un dialog fertil cu interpretările teologice clasice.
• Interpretarea antropomorfă a crucii are rădăcini vechi în iconografie și simbolistică, eu o particularizează prin dimensiunea afectivă. Poziția brațelor orizontale este asemănată gestului universal al omului care cuprinde lumea, iar verticala – coloanei spirituale ce străbate ființa, unind materia cu spiritul. În acest fel, Crucea devine o „schemă” a omului complet: trup și suflet, finitețe și infinit.
• Orizontala crucii, care unește estul cu vestul, exprimă dimensiunea istorică și relațională a omului – planul întâlnirilor, al solidarității și fraternității. Verticala, care leagă pământul de cer, indică drumul interior al contemplației, al rugăciunii și al comuniunii cu divinul. Intersecția lor devine punctul în care omul întâlnește simultan pe aproapele și pe Dumnezeu, iar acest echilibru dintre imanent și transcendent este esențial pentru sensul pe care eu îl atribui simbolului.
• În interpretarea mea, brațele întinse ale crucii depășesc semnificația fizică. Ele reprezintă o îmbrățișare metafizică, o încercare de a cuprinde ceea ce rămâne prin natura sa infinit: divinitatea, eternitatea, întreaga creație. Această lectură se apropie de mistică, unde iubirea lui Hristos pe cruce este un act nelimitat, cosmic, adresat întregii umanități.
• Crucea nu este doar un semn de biruință al credinței, ci și un simbol al jertfei iubitoare. Trupul răstignit nu îmbrățișează doar lumea vizibilă, ci și pe cea nevăzută, cuprinzând toate timpurile și generațiile. Îmbrățișarea necuprinsului implică acceptarea suferinței pentru valori care depășesc limitele existenței individuale.
• În tradiția ortodoxă românească, crucea marchează momentele esențiale ale vieții: botezul, căsătoria, înmormântarea. Prin analogia cu trupul omenesc, Țene sugerează că purtarea crucii este echivalentă cu asumarea propriei condiții de ființă orientată spre infinit. În acest sens, crucea devine nucleul identității noastre spirituale.
• În Tractatus in Ioannem, Sf. Augustin vede crucea ca pe un arbore al vieții: rădăcinile în pământ (omenirea), trunchiul spre cer (Hristos) și ramurile spre lume (Biserica). Brațele orizontale simbolizează dragostea lui Dumnezeu întinsă peste creație, iar verticala – unirea cu Tatăl. Viziunea mea păstrează acest nucleu de sens, dar îl transpune în limbaj existențial, vorbind despre omul însuși ca purtător al crucii.
• Pentru Sf. Maxim, crucea este locul unde contrariile se unesc: cerul și pământul, văzutul și nevăzutul, timpul și veșnicia. Eu reiau această dialectică, dar o exprim afectiv – omul nu doar unește, ci îmbrățișează aceste dimensiuni.
• Evdokimov interpretează crucea ca „icoană a frumuseții jertfite”, unde suferința se transfigurează prin iubire. Asemenea lui, Țene vede în brațele întinse un gest liber de dăruire, dar adaugă o dimensiune universală: gestul aparține fiecărei ființe umane, nu doar lui Hristos.
• Spre deosebire de interpretările exclusiv hristologice, Țene umanizează simbolul, transformându-l într-o expresie a structurii ontologice a fiecărui om. Această abordare îl apropie de hermeneutica simbolică modernă, de la Mircea Eliade la Gilbert Durand.
• Viziunea mea se situează la intersecția teologiei și poeziei. Crucea devine nu doar un semn al mântuirii, ci o hartă a ființei: brațele orizontale – comuniunea cu ceilalți, verticala – comuniunea cu Dumnezeu. Această lectură transformă geometria sacră într-o metaforă vie a îmbrățișării universale.
• Prin această interpretare, realizez o formă de teologie poetică, apropiată de lirica spirituală a lui Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu, dar cu accent pe universalitatea gestului uman. Mesajul său depășește sfera simbolismului creștin, devenind și un îndemn etic: omul își împlinește ființa atunci când își deschide brațele către tot ceea ce există, cu iubire și jertfă.
• Al.Florin Țene

• Bibliografie

1. Sf. Augustin, Tractatus in Ioannem, în Patrologia Latina, vol. 35.
2. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, ed. Dumitru Stăniloae, București: Editura IBMBOR, 1983.
3. Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, București: Editura Anastasia, 1992.
4. Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, București: Humanitas, 1994.
5. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, București: Univers, 1998.
6. Al. Florin Țene, interviuri și reflecții publicate în presa culturală românească, 2020–2025. 
7. Al.Florin Țene Eseul ” Crucea creștină simbolul îmbrățișării omului cu universul, publicat în revista Luceafărul net.