Publicarea Solilocviilor în 1932 marchează o etapă semnificativă în formarea intelectuală și literară a lui Mircea Eliade, plasată între tinerețea confesivă a Romanului adolescentului miop (1928) și deschiderea spre sintezele filosofico-religioase ulterioare.

Dacă romanul de debut era o transpunere romanescă a frământărilor liceanului intelectualizat, Solilocviile constituie, în schimb, o formă de jurnal fragmentar și reflexiv, în care autorul adună gânduri, îndoieli și întrebări, fără pretenția unei construcții sistematice.
În perioada interbelică, jurnalul și scrierile confesive reprezentau pentru mulți tineri intelectuali o formă de autoexplorare și legitimare a propriului drum cultural. Eliade, student la Facultatea de Litere și Filosofie, preocupat deja de istoria religiilor, de orientalistică și de filosofia culturii, simte nevoia de a-și așeza frământările într-un text care să funcționeze ca o oglindă a devenirii sale spirituale. Solilocviile se înscriu astfel într-o tradiție a jurnalului intim, dar se distanțează prin caracterul lor fragmentar, lipsit de ornamentație stilistică, mizând pe sinceritate și pe spontaneitatea ideilor.
Cartea reunește reflecții ce gravitează în jurul unei idei centrale: căutarea sensului existenței. Eliade afirmă că „singurul sens al existenței este să-i găsești un sens”, formulă care trimite către un mod existențialist de raportare la viață. Autorul nu oferă răspunsuri definitive, ci mai curând își notează îndoielile, contradicțiile, tensiunile interioare.
Printre temele recurente se regăsesc: criza identității – sentimentul unei neliniști perpetue, specific vârstei tinereții, când individul caută direcții și modele; problema libertății – Eliade se întreabă asupra limitelor pe care societatea și tradiția le impun individului; tentația absolutului – în scrierile ulterioare, acest impuls se va concretiza în cercetarea sacrului, dar în Solilocvii apare mai degrabă ca neliniște metafizică; condiția scriitorului – reflecții despre rolul și rostul literaturii, ca formă de expresie a căutării sensului.
Textul se prezintă ca o succesiune de fragmente, aforisme, notații, fără intenția de a construi un tratat. Această lipsă de sistematizare este, însă, un gest programatic: autorul refuză în acel moment „stilizarea”, mizând pe autenticitate și pe caracterul provizoriu al gândului. Prin aceasta, Solilocviile se apropie de jurnalul filosofic, dar fără ambiția de a oferi soluții.

Deși Eliade însuși nu a revendicat o valoare filosofică pentru carte, Solilocviile marchează o etapă de auto-definire. Ele anunță preocuparea pentru problematica sensului, pentru raportul dintre individ și absolut, pentru tensiunea dintre existența contingentă și aspirația spre transcendență – teme ce vor căpăta maturitate în lucrările sale ulterioare (Încercarea labirintului, Tratat de istorie a religiilor, Sacrul și profanul).
Astfel, Solilocviile pot fi citite ca o „matrice existențială” din care s-a născut gândirea religioasă și antropologică a lui Eliade. Ele arată o etapă de sinceritate crudă, de explorare personală, fără măști, în contrast cu structurile teoretice pe care savantul le va construi mai târziu.
Critica literară nu a acordat un spațiu amplu acestei cărți, considerând-o mai curând un exercițiu intim și o etapă pregătitoare. Totuși, din perspectivă istoric-literară, Solilocviile rămân esențiale pentru a înțelege „laboratorul” interior al lui Eliade. Ele ne oferă imaginea unui tânăr intelectual aflat între literatură și filosofie, între tentația confesiunii și nevoia de rigoare științifică.

Solilocviile nu constituie o operă filosofică propriu-zisă, dar reprezintă o mărturie de autenticitate a frământărilor unui tânăr aflat pe drumul devenirii spirituale. Ele conturează tensiunea existențială dintre căutarea sensului și imposibilitatea de a-l fixa definitiv, ceea ce va constitui fundamentul pentru viziunea lui Eliade asupra sacrului și profanului. Cartea trebuie privită ca un document esențial al genezei interioare a unuia dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului XX.

• Bibliografie primară
• -Eliade, Mircea. Solilocvii. București: Editura Vremea, 1932.
• -Eliade, Mircea. Romanul adolescentului miop. București: Editura Cultura Națională, 1928 (ediție princeps; ulterior reeditat, de ex. la Editura Minerva, 1989).
• -Eliade, Mircea. Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet. București: Humanitas, 1990.
• -Eliade, Mircea. Jurnalul (vol. I–III). București: Humanitas, 1991–1993.
• Bibliografie secundară
• Studii despre Eliade și contextul scrierilor sale timpurii:
• -Alexandrescu, Sorin. Paradoxul român. București: Univers, 1998.
• -Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Assisi: Cittadella Editrice, 1978; traducere românească, Iași: Polirom, 1995.
• -Bădiliță, Cristian. Mircea Eliade și politica tinereții. București: Nemira, 1998.
• -Ricketts, Mac Linscott. Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907–1945. New York: Columbia University Press, 1988.
• -Țeposu, Alex. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. București: Cartea Românească, 1993.
• -Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. București: Minerva, 1980.
• -Papadima, Ovidiu. „Tânărul Mircea Eliade și criza de sens a generației ’27”, în Revista Fundațiilor Regale, 1935.
• Lucrări generale despre Eliade
• -Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Biobibliografie. București: Jurnalul Literar, 2001.
• -Ţuţea, Petre. „Despre confesiunile tinereții lui Eliade”, în Izvoare și popasuri. București: Editura Politică, 1974.
• -Pătrășconiu, Cristian. Mircea Eliade. Cuvinte de împăcare. București: Humanitas, 2007.