Câteva impresii despre poemul Umbre-nlăcrimate, semnat de Jan Tristea.

Impresionant este poemul lui Jan Tristea, Umbre-nlăcrimate, pe care îl consider o odisee lirică a durerii și a vindecării, o călătorie prin labirintul umbrelor interioare, unde fiecare vers pulsează cu o intensitate spirituală rară. Este o confesiune colectivă a celor ce au rătăcit, o liturghie a sufletelor ce se întorc din exilul moral, purtând în spate greutatea propriilor greșeli.

Umbrele – simboluri ale conștiinței rănite –  le întâlnim încă din primul vers, „Așez umbrele tăcute-n șir, pe valuri de speranță”. Așa, poetul ne introduce într-un spațiu sacru, unde umbrele nu sunt simple spectre ale trecutului, ci entități vii, încărcate de regrete și dorința de izbăvire. Ele sunt martori ai greșelilor, dar și mesageri ai unei posibile renașteri. Umbra devine aici o metaforă a conștiinței care plânge, care cere să fie ascultată, ordonată, înțeleasă, pentru că poetul dorește să evoce o lume în care răul nu se manifestă prin monștri fantastici, ci prin „hiene cu chipul omenos”, o imagine tulburătoare a ipocriziei și trădării. Cei care au fost „vânați” de aceste ființe se întorc acasă, nu în sens fizic, ci spiritual, căutând în „colb griul speranțelor leșinate” o lumină care să le redea sensul fețelor răului ascuns. Versurile despre „canalii” și „masacrul lor” nu sunt o simplă condamnare, ci o radiografie a răului care se consumă în tăcere, în gesturi aparent banale, dar devastatoare. Poetul nu se mulțumește cu o simplă judecată morală, ci explorează complexitatea alegerilor, a voinței pervertite, a clipelor amânate care duc inevitabil spre damnare, într-o durere sculptată și căderea fără drum. Imaginea „scărilor de suflet” și a „lemnului de jertfă rară” aduce în prim-plan ideea că suferința poate fi transformată în artă, în înțelepciune, dar numai dacă este asumată. „Căderea” nu este doar un eșec, ci o etapă necesară în drumul spre purificare. Poetul pare să spună că nu există drum fără cădere, dar că din fiecare cădere se poate naște o nouă scară, un nou urcuș, care poate fi mai blând sau mai anevoios. Într-un registru neașteptat, poetul introduce „răni dulci și muzicale”, sugerând că durerea poate fi sublimată, transformată în armonie. Întrebările „arse de foc” și „ideologiile ad-hoc” reflectă o lume în căutare de sens, de ordine, de stâlpi care să susțină umbrele ce nu mai pot fi izbăvite. Este o meditație asupra nevoii de structură într-un univers fragmentat. Pe măsură ce poemul avansează, tonul devine tot mai ritualic. Lacrimile nu mai sunt doar expresia durerii, ci devin „balsam”, „mângâiere”, „rugă”. Umbrele se strâng, ”precum în vechiul Psalm”, într-un cerc sacru al vindecării. Acum nu mai este vorba de judecată, ci de „limpezire pură”, de o acceptare a trecutului ca parte integrantă a devenirii.
Poetul nu ignoră partea întunecată a umanității. „Zombii” care râd în umbra sângelui sunt cei care refuză pocăința, care se complac în minciună. Oglinzile sparte sunt simbolul imposibilității de a se reconstrui, de a se regăsi. Este o avertizare că fără adevăr, nu există urcuș, ci doar o coborâre furioasă.
Finalul poemului este o revelație. Chemarea nu mai este un strigăt de disperare, ci „cântec de lumină”, pașii unei mame ce-și caută copilul. Este imaginea supremă a iubirii, a iertării, a renașterii. Cuvintele devin „lebede vii”, purtătoare de speranță, de zbor, de eliberare. Ultimul vers este o încheiere ritualică: „Tăcut, așez și ultima umbră într-un altar”, unde se oferă nu doar un semn de pace, ci o lacrimă din har – o binecuvântare. Este promisiunea că, dincolo de durere, există lumină, că trecutul poate fi transfigurat, că veșnicia poate fi luminată de o simplă rugă vie.

Mesajul poemului este unul profund umanist și spiritual: chiar și cele mai întunecate umbre pot fi înțelese, ordonate și eliberate. Pocăința, asumarea greșelilor și căutarea luminii sunt pași necesari în procesul de vindecare interioară. Poetul propune o viziune în care durerea nu este un capăt, ci un început, iar lacrima nu este doar suferință, ci și mângâiere.
Umbre-nlăcrimate a lui Jan Tristea nu este doar un poem. Este o rugăciune, o elegie, o psalmodie a sufletului care caută izbăvirea. Este o operă de o profunzime rară, care ne invită să ne privim umbrele nu cu teamă, ci cu înțelepciune, cu blândețe, cu speranță.