Așez umbrele tăcute-n șir, pe valuri de speranță,
Cu suflet ce-și plâng greșelile puse în balanță.
Ele vin purtând regretele în tăceri disperate,
Sunt umbrele rămase și cer să fie așezate
În ordine, cu grijă, în cuvinte nenumite,
Căci n-au avut curajul s-asculte vechile ispite.

Se-ntorc acasă cei ce-au fost vânați de fiare sure,
De hiene cu chipul omenos, vorbind din guri obscure.
Ei caută prin colb griul speranțelor leșinate
Ce dorm în visuri sfărâmate, neînmormântate.
Chemați-au fost din beznă, să-și strângă în lumină
Umbrele ce încă plâng în karma lor divină.

Canaliile mai au doar timp scurt de părăsire,
Un ceas în cețuri grele, murmurate-n despărțire.
Cu ultima suflare calcă voințe din cuvinte,
Masacrul lor e doar un dans cu suflete în ținte.
Ei știu că finalul vine și va fi negru, o damnă,
Dar caută s-amâne clipa care-i condamnă.

Sunt depărtări ce trebuie micșorate-acum,
Cu doruri puse-n rame și lacrimi ca parfum.
Durerea e sculptată-n lemn de jertfă rară
Și împărțită celor care n-au știut s-o ceară.
Se urcă scări de sufletul greu-n spirale post-partum,
Dar numai o cădere-i dată în calea fără drum.

Vor fi și răni în alte tonuri, dulci și muzicale,
Așa cum doar o bonă știe-a murmura vocale.
Cu glasuri educate, pun întrebări arse de foc,
Ascunse-n taine grele, în ideologii ad-hoc
Se caută o ordine de stâlpi și drumuri potrivite
Să lumineze umbrele ce nu mai pot fi izbăvite.

Luminile din lacrimi curg cu rost de mângâiere,
Se-ngemănează-n noapte spre crucile efemere.
Speranțele ce-au fost pierdute-n haos și regret
Se-adună-acum cu tremur, fără teamă, fără bocet,
Fiecare pas e-o rugă, fiecare gest e un balsam,
Umbrele se strâng-n cerc, precum în vechiul Psalm.

Se-aștern în fața celor care au știut s-aștepte,
Ce n-au fugit din ură, ci le-au privit aiepte.
Își cântă povestea lor în freamăt de icoane,
În cântul nesfârșit ce se-nfiripă în coloane,
Nu-i judecată, nici păcat, doar, limpezire pură
Și jurământul, că viața, vine și din rană dură.

Sunt încă zombi ce râd în umbra lor de sânge,
Dar râsul lor e șuier, nevrednici a mai plânge.
Se sparg oglindă cu oglindă, fără a-se reface,
Și-n lipsa adevărului, minciuna se desface,
Ei nu mai pot urca, n-au scări decât spre jos,
Iar sfârșitul lor e tot mai clar, tot mai furios.

Chemarea nu e strigăt, e cântec de lumină,
Sunt pașii unei mame ce-și caută-o copilă.
Umbrele se-adună-n stoluri albe de pocăință,
Și-n ochii lor începe-o zi, rotundă, caldă, lină,
Cuvintele-s eliberate, ca niște lebede vii,
Să-și caute speranța-n zbor, printre stihii.
*
Tăcut, așez și ultima umbră într-un altar,
Și-i las un semn de pace, o lacrimă din har.
Să nu mai plângă dorul ce n-a fost vreodată,
Ci doar să cânte în noaptea-nghețată
Și poate, într-o zi, cu alte zori, și-o rugă vie,
Va lumina trecutul ce cerne-o veșnicie.