Despre poemul ,,Umbre-nlăcrimate” de Jan Tristea, am mai scris. Mă opresc acum, și nu promit că nu voi reveni cu alte opinii, la unele accente cu substrat filosofic cum ar fi: cele de ordin ontologic – ființa și căutarea sensului vieții-; etica suferinței – pocăința ca formă de libertate -; critica răului – masca umană și minciuna ontică – ; transcendența și mântuirea – chemarea din lumină -; timpul și veșnicia – între damnare și speranță.

În poemul lui Jan Tristea, „umbra” nu este doar o figură poetică, ci o entitate ontologică: o parte a ființei care poartă amprenta trecutului, a greșelii, a neîmplinirii. Din perspectiva interpretării existențialiste[1] umbrele sunt expresia „ființei în lume”, ființe care au căzut în lipsa de autenticitate, dar care aspiră la o reîntoarcere spre sine. Ele nu sunt condamnate, ci chemate să se ordoneze, să se înțeleagă, să se elibereze. „Așez umbrele tăcute-n șir, pe valuri de speranță” – este o imagine a reconcilierii ființei cu sinele său rănit. Poemul mai explorează ideea că suferința nu este doar o pedeapsă, ci o cale spre eliberare. În spiritul gândirii unor filosofi[2], durerea devine o formă de purificare, o jertfă care apropie ființa de adevăr. Umbrele nu sunt doar victime, ci ființe care aleg să se întoarcă, să-și asume greșelile, să se supună unei ordini morale superioare: „Umbrele ce încă plâng în karma lor divină”, care sugerează o viziune aproape budistă asupra cauzalității morale și a reîntoarcerii iar versurile despre „hiene cu chipul omenos” și „canalii” reflectă o critică filosofică a răului ascuns sub aparențe. Răul nu este întotdeauna monstruos, ci poate fi birocratic, cotidian, mascat[3]. Poetul denunță această ipocrizie și o contrapune unei etici a adevărului și a asumării. „Se sparg oglindă cu oglindă, fără a-se reface” – este o imagine a imposibilității de a reconstrui ființa fără adevăr.
Finalul poemului aduce o viziune aproape mistică asupra mântuirii. Chemarea nu este un strigăt de disperare, ci „cântec de lumină”, o invitație la renaștere. Ființa se poate înălța din întuneric prin iubire, prin har, prin asumarea durerii ca parte a devenirii[4]. „Cuvintele-s eliberate, ca niște lebede vii” – este o metaforă a logosului purificat, a cuvântului care vindecă.
Poemul se desfășoară într-un timp fluid, în care trecutul, prezentul și viitorul se împletesc. Este o viziune ciclică, aproape mitică, în care umbrele se întorc, se ordonează, se înalță. Timpul nu este doar cronologic, ci kairotic [5] — un timp al alegerii, al revelației, al transformării. „Și poate, într-o zi, cu alte zori, și-o rugă vie / Va lumina trecutul ce cerne-o veșnicie” – este o speranță că timpul poate fi transfigurat prin lumină.

În esență sa, poemul Umbre-nlăcrimate este o meditație filosofică asupra ființei rănite, asupra libertății de a alege pocăința, asupra adevărului ca drum spre liniște și lumină. Este o compoziție literară care transcende esteticul și pătrunde în etic, ontologic și metafizic, dovedind că se remarcă printr-o densitate simbolică și o profunzime filosofică condensată.

Note:
[1] Heidegger, Sartre;
[2] Simone Wei, Kierkegaard;
[3] Hannah Arendt, „banalitatea răului”;
[4] Plotin;
[5] Constantin Crânganu, O provocare: A trăi între Chronos și Kairos. https://www.contributors.ro/o-provocare-a-trai-intre-chronos-%C8%99i-kairos/