Zilele trecute am citit un roman fundamental nu doar pentru literatura română, ci, aș spune, și pentru literatura universală. A fost scris la mijlocul anilor ’80, în întunecatul deceniu ceaușist. Subiectul romanului transcende însă epoca, deși se inspiră puternic din atmosfera epocii – cu „frigul și foametea”, dar și din delațiunile absurde ale ultimilor ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Romanul a fost scris în regim de samizdat de Ion D. Sârbu, membru al Cercului Literar de la Sibiu.

Ion D. (Ezideriu) Sârbu s-a născut la 28 iunie 1919, la Petrila, într-o familie minerească multiculturală (româno-maghiaro-germano-slavă) și a murit la 17 septembrie 1989, la Craiova, răpus de un cancer laringian generalizat. Viața lui, marcată de închisori comuniste și marginalizare, este un adevărat roman. A fost un scriitor român marcat de suferințe și restricții din cauza regimului comunist. Scriitorul a fost un apropiat al profesorului și poetului Lucian Blaga, al cărui doctorand a fost în anii ’40. Deși în tinerețe a fost un om de stânga, a devenit apoi un scriitor de dreapta, confirmând un dicton mai vechi, aparținând lui Petre Țuțea: „Dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă; dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu ești conservator, ești cretin.”

Destinul său este frapant și demn de un roman dostoievskian. Scriitorul a fost omul a cărui viață a inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Opus oricărei forme de opresiune, Ion D. Sârbu a scris romanul neterminat „Adio, Europa!”, o cutremurătoare spovedanie și un protest al „învinșilor”, care au câștigat în durata lungă a istoriei. Manuscrisul, cu o puternică valoare simbolică, a fost trimis anonim spre publicare în 1988, ca un act testamentar, și apoi dus în secret la Praga, pentru a fi salvat de confiscare. Ani la rând, Sârbu a trăit cu frica arestului, pregătindu-și chiar o valiză de carton pentru eventuala arestare. Viața sa tumultuoasă, cenzurată și brutalizată de totalitarism s-a reflectat în creația sa, ce a devenit un act de rezistență și o reflecție profundă asupra condiției umane și a societății încrustate în dictatură.

Romanul, finalizat în anii ’80, a avut un parcurs anevoios spre publicare, fiind perceput inițial ca un proiect minor, dar considerat ulterior de autor ca un manifest ironic, un „strigăt” împotriva sistemului totalitar. Publicat abia în 1990, a fost salutat de critici drept o „Weltliteratur”, datorită stilului său „hiperbalcanic”, după cum remarca critica literară. În „Adio, Europa!” asistăm la creionarea unui comunism balcanic și împământenit în tradiția și corupția locale. Sârbu pare să alunece spre o ieșire simbolică din istorie, romanul fiind un act de răzvrătire și de disoluție a trecutului. Opera sa reflectă un pesimism adânc, o neîncredere în valorile occidentale și o conștiință acută a morții, toate alimentate de experiențele din opoziția față de comunism și exil. El nu mai credea în Occident, după o vizită la începutul anilor ’80, unde a fost dezamăgit de „decadența” acestuia, izolarea individului și unde „adevărații francezi îl studiază pe Marx”, nu ca și „ignoranții” comuniști locali din ipoteticul Isarlâk ceaușist creionat în romanul „Adio, Europa!”

Subliniez că Sârbu a fost supus unor execuții brutale din partea Securității, fiind „luat pe sus” și interogat ca un trădător, condamnat și marginalizat vreme de ani. În această atmosferă insuportabilă, creația sa literară a devenit, de fapt, o formă de rezistență, o critică acerbă a totalitarismului și a derutei existențiale. Deși opera sa a fost adesea în stadiu de manuscrise „orfane” sau uitate, ea rămâne o mărturie unică și originală a acestei perioade tumultuoase, un testament pentru viitor și o dovadă a curajului de a scrie în fața opresiunii. Manuscrisul a fost dactilografiat în patru exemplare, iar unul dintre acestea a ajuns la Praga, fiind expus la Muzeul Samizdat de acolo, în timp ce un alt exemplar a ajuns la Alexandru Paleologu. Romanul a fost publicat în 1990 la editura Cartea Românească, dar a fost receptat critic și a devenit cunoscut abia după 1994. A fost un succes nu doar intelectual, ci și de public.

„Adio, Europa!” poate fi o expresie a subterfugiului prin care se marchează despărțirea de continentul Europa, fie în mod literal, fie ca un concept abstract, după cum menționa exhaustiv Clara Mareș în articolul „Adio, Europa!, o capodoperă neavenită”, publicat în revistatimpul.ro. În context istoric, este posibil ca autorul să fi făcut o referire la un post de radio occidental din perioada comunistă, cum ar fi Radio Europa Liberă, dar reprezintă și o dezamăgire personală a „trădării” Occidentului față de Europa de est în 1945, după Yalta. „Romanul este expresia plenară a existenței și a literaturii lui Ion D. Sârbu: o desfășurare epică a experiențelor sale și o analiză a lor, o interpretare ludică și lucidă, comică și tragică, ironică și empatică a datelor pe care acest destin uman și creator le oferă. În acest formidabil roman de sertar, autorul a găsit punctul ideal de echilibru: exagerările, tușele mai groase, culorile mai tari ale unor situații sau personaje intră fără stridențe în desenul general. Executat excepțional pe conturul simbolic al idealului de stânga trădat, al iluziilor batjocorite și reactive în pamflet. Un roman cu majusculă, nu numai prin mesajul antitotalitar, ci și ca scriitură”, ne transmite într-o prefață a cărții criticul literar Daniel Cristea-Enache, pe care-l apreciez mult pentru claritudinea exegezelor literare.

Savurosul roman a lui Ion D. Sârbu a fost ecranizat la TVR la începutul anilor 2000 și pus în scenă de Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, având premiera în 2009, într-o regie semnată de Bogdan-Cristian Drăgan și cu o distribuție ce includea actori ca Angel Rababoc și Nicolae Vico. Romanul este scris în stil barbillian și creionează un oraș din România comunistă a anilor ’70, un Isarlâk simbolic, un comunism balcanic, la porțile orientului. La noi, comunismul a devenit un neo-fanariotism în care Karl Marx era adulat, dar necitit absolut de nimeni dintre activiștii de partid care se considerau „marxiști”, fără să fie nevoiți să-l citească pe idolul lor. Romanul este o parodie despre un comunism „turcizat”, care a ajuns la paroxism prin cultul personalității și al prostiei generalizate. Orașul mic de provincie este prototipul vieții în care și cel mai dur regim totalitar de stânga devine caragialian la „porțile orientului”, unde totul curge și se negociază. Cartea este un „roman-eseu”, considerat de Eugen Simion, și surprinde într-o manieră parodică o familie intelectual-gospodină care trece prin infernul unei deconspirări, pentru că a râs în fața unui afiș de propagandă greșit, în care, în locul numelui decadentului Karl May, a apărut numele Karl Marx între doi scriitori burghezi. Faptul că râsul este incriminat de elita nomenclaturistă, prin informatorii aflați la tot pasul, face romanul unul savuros de tip neobaroc într-o lume fanariotizată, deși autodenumită comunistă. Comunismul este un regim care interzice râsul, iar personajele balcanice ale potentaților marxiști locali, fără să-l fi citit cu adevărat pe Marx, ca Caftangiu, Osmănescu, Tutilă sau Mămăligă par decupați din „Poesedații” lui Dostoievski, dar însă niște „demoni” balcanici caricaturizați.

Romanul este genial prin stil și abordarea ideilor dialectice hegeliene și surprinde prin forme comice penibilitatea regimului comunist marxist. De fapt, romanul este o radiografie a comunismului românesc, folosindu-se umorul, chiar dacă uneori „negru”. Râsul este incriminat în comunism, iar „satana” este întotdeauna androgin. Romanul este unul de tip Bulgakov – „Maestrul și Margareta” – în opinia Monicăi Lovinescu și demantelează tot eșafodajul unui sistem filosofic marxist care a dus lumea de la utopie la distopie, iar în România a eșuat în caragialian și corupție endemică. Sigur, Olimpia, cea ușor „curviștină”, care manevra nașii ei, mari ștabi comuniști locali, prin farmece femeiești, este de fapt personajul principal. Ea surprinde atât cititorul, cât și pe soțul ei, un intelectual trecut prin pușcăria comunistă și naratorul romanului – de fapt, par un alter ego al lui I.D. Sârbu –, prin stilul femeii provinciale descurcărețe, o sinteză între Mița Baston și eroina din Baltagul. Comunismul „satanic” devine un Isarlâk condus de sultanul comunist în România fanariotizată. Dincolo de ironia fanarului și a tramei de situații caragialiene, romanul este o operă fundamentală care demontează cu umor de bună calitate un regim comunist în care paradigma marxistă este o distopie, iar Karl Marx, un fel de înger căzut al tatălui minciunii. Olimpia, ca să supraviețuiască și să-și salveze soțul intelectual și inadaptat uleioaselor contradicții politice locale, devine prototipul unei Zoe descurcărețe, deși la final moare suspect călcată de un „camion de noapte”, lăsându-și mâna plină de iubire în palma soțului inadaptat unei epoci faustice. Iubirea o salvează pe Olimpia spre un rai reprezentat ca un Isarlâk ceresc unde criminalii, călăii, procurorii trebuie să-și trăiască revelația abuzurilor și crimelor în fața propriei conștiințe. Până la urmă, intelectualul-soț rămas „singur pe lume” eșuează la casa de nebuni, scriindu-i lungi scrisori-denunțuri procurorului general comunist, în care demască comunismul și dialectica sa diabolică, care va cuprinde și Occidentul în noile State Unite Hunice ale Euro-Asiei, unde statuile lui Hitler, Stalin și Marx vor trona ca simboluri moștenite ale secolului XX pentru un viitor distopic condus de anarhiștii distopici ai ideologiei.

Romanul lui I.D. Sârbu, scris la începutul anilor ’80, este profetic, sugerând o lume fără Hristos, înecată în propagandă, ideologie, tezism, cenzură și crime orwelliene dintr-o confederație a Statelor Unite Hunice ale Euro-Asiei. Romanul „Adio, Europa” ar trebui introdus în programa școlară, pentru ca elevii și generațiile tinere să cunoască ce a însemnat comunismul și tirania ideologiei marxiste, iar romanul, tradus în limbile pământului, ar vindeca popoarele încă bolnave de utopia lui Karl Marx. De fapt, nimeni nu râde în distopia totalitară. Este testamentul lui Ion D. Sârbu lăsat nouă, românilor. Să râdem. E un drept al libertății câștigate.

Ionuț Țene