ZECE   ÎNTREBĂRI   PENTRU  …  MARIO  CASTRO  NAVARRETE

„Paradoxal este ca astăzi românii să nu ştie să se afle la nivelul lui Eminescu”

Georgică Manole:  Cunoscutul filolog, estetician, eseist, poet şi sociolog român, George Uscătescu, stabilit la Madrid, este autorul celei mai tragice metafore pe care mi-a fost dat s-o aud, „metafora celui sfâşiat între două cămile”. Spune George Uscătescu: „Noi, cei din diaspora, suntem sfâşiaţi între două cămile. Nu aparţinem pe de-a întregul nici culturii ţării în care trăim şi ne-am integrat, nici celei de unde am venit în care ne-am născut şi ne-am format intelectualiceşte”.  Resimte şi Mario Castro Navarrete tragismul acestei metafore?

 Mario Castro Navarrete: Desigur, aceasta nu numai că este o metaforă, ci şi o realitate. Am avut ocazia să port  corespondenţă cu Jorge Uscătescu, păstrez la loc de cinste o carte cu o dedicaţie semnificativă în această privinţă, căci în orice ordine de idei, fie sociale, politice, economice sau culturale,, ruperea forţată a legăturilor tale cu ţara ta de origine, aduce o serie de consecinţe, cea mai importantă fiind menţinerea culturii tale,  încăpăţânarea de a gândi  şi trăi într-o manieră stranie, dezrădăcinarea constituindu-se ca element principal.  Spre a exemplifica, redau aici o poezie a lui G. Uscătescu:

Para nosotros, para los años difíciles, último descanso.
No encontraremos ángel de la guarda,
Ni el brazo dulce de Antígona
No nos conducirá al último peldaño
El exilio es castigo, el gran castigo Del siglo sin piedad
De la tristeza no confesada
Los ángeles duermen en los rincones Dios duerme
Un sueño ontológico envuelve todo
Y, sin embargo,
Este no es el sueño del comienzo
Ni el sueño que sigue al último gemido Es el sueño del diálogo
Sueño titánico cotidiano
En él yacen nuestros años dispersos
Mis años, tus años
Los años de todos los caminantes sin retorno.
 

Există şi varianta în limba română, dar ceea ce putem conchide este că flagelul exilului este şi astăzi o nedreptate, având fiecare amprenta sa, în cazul lui Uscătescu, ce face referiri concrete în care Poezia sa adaugă vocii românilor din exil un timbru propriu, cu inflexiuni grave şi solemnităţi clasice, cu trimiteri la simbolistica populară, la mitologia locului şi ethosul carpato – dunărean specific. Iubirea şi prietenia, natura, melancolia, exilul, pesimismul, nesfârşitul lumii, renaşterea spirituală. Oriunde te-ai afla, exilul se resimte şi se menţine, aşa cum spunea Uscătescu în ultimele două strofe ale poemului redat mai sus: „În el (exilul) găsim anii noştri împrăştiaţi, / anii mei, anii tăi/ Anii ce aparţin  tuturor drumeţilor fără întoarcere”. Aş mai adăuga ceva. Ovidiu, poate primul exilat, în maniera în care o cunoaştem astăzi, a trăit pe malurile Mării Negre  româneşti şi a iubit acele locuri. Eu cred că am avut mare noroc de a trăi exilul în România.

 G. M.:  De obicei traducătorii sunt puşi  faţă în faţă cu sintagma „traduttore  traditore”. Care sunt principalele axiome ce formează codul tău deontologic în ceea ce priveşte actul traducerii unui text?

 M. C. N.: A traduce este o nobilă activitate.  Deşi se spune că este un rău necesar, trebuie ţinut cont că este singura formă de a face cunoscuţi autori, în cazul nostru români, într-o altă limbă de circulaţie internaţională, precum spaniola. Totuşi, aceste  caracteristici  amintite nu justifică în nici un caz traducerea de dragul traducerii. Aici intervin mai multe cerinţe, mai ales cele etice, cele ale unui cod moral, cărora să se supună fiecare traducător spre a face o echivalenţă cinstită a textului tradus. Traducerea este o formă de a cinsti şi împărtăşi creaţia culturală,  puntea ce există între două limbi.

 G. M.: .Cum l-ai descoperit pe Eminescu?

 M. C. N.: Eminescu nu trebuie descoperit, Eminescu trebuie citit. Spun acest lucru pentru că marele poet al României este, din păcate, necunoscut. Mai degrabă Eminescu este acoperit printr-o prezentare sumară şi meschină în mai toate dicţionarele şi revistele din lume, ceea ce împiedică o adevărată cunoaştere. În consecinţă, Eminescu trebuie citit şi readus la adevărata sa valoare în concertul literaturii universale.  Eminescu, pentru mine, era deja descoperit, fiindcă am trăit şi am cunoscut peisajele creaţiei sale, acest spaţiu mioritic.

 G. M.:  Care au fost criteriile după care ai făcut selecţia poeziilor lui Eminescu în vederea traducerii?

 M. C. N.: În prefaţa cărţii mele „Poesii alese / Poesias escogidas” am dat câteva motive: „Am selectat poeziile genialului Eminescu cu o oarecare dificultate, căci este într-adevăr o mare dilemă alegerea câtorva dintre ele, în contextul uriaşei sale creaţii. Desigur, un cunoscător al poeziei sale se va întreba de ce am ales să traduc anumite poezii, mai puţin cunoscute de public şi traduse în spaniolă sau alte limbi. Tocmai din această cauză, deoarece Eminescu nu se sfârşeşte cu acele poezii precum „Luceafărul”, „Dorinţa” şi multe altele. Criteriul pe care mi l-am asumat este pur şi simplu, pentru a-l prezenta pe Eminescu, aşa cum îl percepe cititorul român, luând în seamă cele mai diverse tematici ale sale, precum poeziile de dragoste, filozofice, patriotice şi istorice pentru a oferi cititorilor hispano – americani o versiune completă a universului eminescian.”

 G. M.:  Care ar fi impactul pe care îl preconizezi a se produce în rândul vorbitorilor de spaniolă  de  către  ediţia bilingvă a poeziilor lui Eminescu pe care ţi-ai pus semnătura?

 M. C. N.: Într-adevăr, putem vorbi de un impact, căci Eminescu este foarte puţin cunoscut în spaniolă şi o asemenea ediţie aduce, sau încearcă să aducă, pe Eminescu la categoria unui mare scriitor, poet al literaturii universale. Desigur, impactul se poate produce nu numai în funcţie de calitatea traducerii  ci şi de cantitate. Un tiraj redus nu va avea succesul scontat, de aceea este bine să se implice şi factori de răspundere ai difuzării culturii româneşti în lume.

G. M.:   Ce nu-ţi place la poporul român?

M. C. N.: De ce mă întrebi? Aş răspunde în mod subiectiv. Dar este firesc faptul că unde există lucruri bune există şi lucruri rele şi cu siguranţă că românul  ştie ce-i bun şi ce-i rău. Uneori mă deranjează  permanenta tendinţă de a se justifica a românului, lipsa de eficienţă actuală, pe seama unui trecut istoric recent unde, desigur, nu este răspunzător un întreg popor.

 G. M.: Ce personalitate din Iaşi  ţi-a marcat existenţa?

 M. C. N.: Personalitate? Un individ, nu! Nu cred că aş înlocui cu o persoană conştiinţa colectivă. Fiecare moment al vieţii tale rămâne marcat, dar asemenea existenţă rămâne ca atare atunci când trăieşti în mijlocul oamenilor, a unui popor, în general, şi a unor personalităţi, în particular, precum cele din viaţa culturală a Iaşilor.

 G. M.:  Ce reproşezi românilor în atitudinea lor faţă de Eminescu?

 M. C. N.: Nu am nimic de reproşat, din contra, românii chiar au un cult faţă de  marele poet Eminescu. Paradoxal este ca astăzi românii să nu ştie să se afle la nivelul lui Eminescu. E ca un mic complex de inferioritate, asemenea locuitorilor Greciei de azi, care duc cu greu tradiţia culturală a ţării lor.

 G. M:  Anul 2012 a fost anul în care ai fost primit în Uniunea Scriitorilor din România.  La ce îl obligă pe Mario Castro acest nou statut al său?

 M. C. N.: Acest „nou statut” nu mă obligă la nimic, doar îmi dă mai multă libertate în desfăşurarea activităţii literare fără a avea o dependenţă faţă de canoanele oficiale. Vreau să mărturisesc, însă, că iau  acest „nou statut” ca o recunoştinţă a activităţii mele literare de până acum, ceea ce îmi dă un nou elan spre a-mi desfăşura activitatea mea cu mai multă încredere şi mai multă energie.

 G. M.:  Un cuvânt despre Botoşani şi oamenii săi!

 M. C. N.: Botoşani duce o mare răspundere faţă de ceea ce înseamnă românitatea şi, mai ales, poezia românească. Locuitorii  Botoşanilor sunt  nişte privilegiaţi deoarece trăiesc într-o zonă a României ce se remarcă printr-o mare contribuţie la identitatea culturală, şi nu numai, a întregii Românii.

                                                                               Georgică  Manole