U N M A R E P R I E T E N A L L U I E M I N E S C U,
M A R I O C A S T R O N A V A R R E T E

Imediat după Bobotează, când se sfârşesc ceea ce numim sărbătorile de iarnă, românii, cum îmi place mie să spun, “simt cum văzduhul se concentrează în coloane de aer pur pentru a susţine spiritul eminescian”. Nici nu se putea timp mai nimerit ca Eminescu să se nască acum, la început de an pentru a da un semnal universului că existăm. Un mare prieten al lui Eminescu este şi Mario Castro Navarrete. Chilian de origine, în 1970 va părăsi ţara natală alături de peste un million de chilieni, fugind efectiv în Argentina, fiindcă venise la putere un preşedinte socialist de orientare nazistă. Peste trei ani va muri Peron şi în Argentina va veni o putere care avea ca scop şi prigonirea chilienilor refugiaţi aici. Avea 23 de ani în 1974, când s-a hotărât să ceară azil politic în România. Chiar de ziua mamei sale, Mario Castro Navarrete păşeşte pe pământ românesc. Va termina filozofia la universitatea ieşeană şi, timp de 17 ani, va fi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Imediat după Revoluţia din 1989, Mario Castro Navarrete va fi profesor universitar la catedra de spaniolă a Universităţii « Al. I. Cuza » din Iaşi. Va crea un centru cultural chilian şi va fi ataşat cultural al statului Chile la Bucureşti.

Deşi căsătorit cu o ieşeancă, având împreună doi copii şi neavând ce să reproşeze românilor care l-au adoptat ca pe unul de-al lor, în 1997 pleacă în Chile cu toată familia.
După zece ani, în 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană şi se putea, de acum, mult mai uşor călători în spaţiul european, s-au reîntors în România, unde se găsesc şi azi.

Mario Castro Navarrete ne consideră un popor primitor, mereu s-a simţit ca acasă aici, iar toţi din familia lui vorbesc româneşte, chiar şi cel de-al treilea copil care s-a născut în Chile. A scrie şi a vorbi în româneşte, spune Mario Castro Navarrete, e un lucru înălţător de frumos, dar a-i traduce pe români e un gest de respect şi recunoştinţă din partea lui.

Intelectual de rasă, poliglot, aproape « că nu ştie câte limbi ştie », sesizând valoarea literaturii noastre, a ajuns la concluzia că românii trebuie traduşi. Şi şi-a asumat această sarcină de a traduce românii în spaniolă şi invers, pe scriitorii de limbă spaniolă în româneşte. Unde circulă pe glob, şi circulă mult, este adeptul înfiinţării şi folosirii reţelelor sociale într-o etică anume, aceea a reciprocităţii şi pozitivităţii. Traducerile din română le-a pus , adesea, sub semnul numerologiei ( 7 poeţi, 33 de poeţi, 33 de poezii etc.).

Când se hotărăşte să traducă un autor, de regulă poeţi, vrea să cunoască locul unde s-a născut şi trăit poetul, valorile argotice ale zonei, sensul cuvintelor şi, mai ales, îşi propune să fie cinstit şi să redea corect echivalentul unui cuvânt sau sintagme, abandonând calea primitivă de traducere „cuvânt cu cuvânt”. Conform acestui crez de ordin deontologic al traducătorului, se apleacă asupra poeţilor în viaţă, vii, cum îi place lui să spună adesea. Dintre clasici, l-a abordat pe Eminescu. S- a străduit să atingă perfecţiunea, mai ales să rezolve conflictul latent dintre sens şi muzicalitate, să anuleze handicapul ca poetul nostru naţional să n-o fi scris şi în altă limbă şi ştiind că în spaniolă nu există un Eminescu tradus mulţumitor.

Prima traducere a lui Eminescu a fost făcută în engleză, în preajma lui 1930, de către Sylvia Pankhurst, an în care traducătoarea va vizita şi România. Era perioada interbelică, atunci când, o spun specialiştii în domeniu, limba română era generatoarea unor valenţe performante de excepţie. Nu se punea problema globalizării prin anglicizare a limbii române şi, în consecinţă, nu se putea vorbi de o sterilizare a creativităţii.
Au urmat şi alte traduceri, cea mai actuală fiind Mihai Eminescu. „Poesii alese / Poesias escogidas” ( Ed. Contact Internaţional, 2012. Traducător: Mario Castro Navarrete).
Faptul că Eminescu e tradus în spaniolă este un beneficiu, mai ales că alături de portugheză, chineză, hindusă şi câteva limbi islamice, această limbă a rămas rezistentă la globalizare, concentrându-se asupra ei însăşi, conservându-şi vitalitatea şi muzicalitatea ceea ce este formidabil pentru versul eminescian.